Elena Ferrante a intrat în viața mea. Volumele Tetralogiei Napolitane le-am primit cadou în urmă cu câțiva ani. O prietenă mi le-a dăruit. Insistă că eu sunt prietena genială. Primul volum din Tetralogie se numește Prietena mea genială. Când mi-a întins cărțile, a adăugat și comentariul despre cum că aș fi asemenea unui personaj. Am râs, firește! Râd când mă fâstâcesc, iar situația mi-a impus o dublă derută. O dată am râs ca să primesc complimentul, apoi am râs pentru că mă irit ușor când primesc cărți. Țin enorm la lecturile mele, la timpul dedicat cărților. Refuz să citesc orice pentru că se citește ușor. Citesc însă cu plăcere cărțile care au impresionat. Prietena mea de la grădiniță părea impresionată. Tot prietena mea este și insistentă. La fiecare convorbire telefonică, la fiecare revedere verifica: Ai citit Prietena mea genială, ai citit?
Zilele trecute am sunat-o să o anunț că am scos primul volum din bibliotecă. Probabil vocea m-a trădat că m-a asigurat că nu „prinde de la început.” Nu parcursesem prea multe pagini. Între timp am ajuns la 160. M-a prins, dar nici vorbă de vreo febră Ferrante.

În schimb am avut febra Mara. Mara a îmbolnăvit ușor casa cu emoțiile ei pentru evaluarea națională. A trecut. Am scăpat. Profit de ocazie, folosind-o pe Mara ca argument, să subliniez că școala Montessori nu este școala copiilor cu părinți bogați. Montessori este o școală unde performanța devine posibilă dacă elevul își dorește. Rămâne întrebarea: Pentru cine studiază elevul, pentru el sau pentru ambițiile părinților?

După ce s-au dat rezultatele de la evaluare, casa a respirat. Cu toții ne-am relaxat, iar eu mi-am reluat gândurile legate de scris. Nu m-am atins de laptop, nu am deschis blogul. De aceea descriu o stare de prea plin. M-am umplut și m-am pătat de gânduri și sentimente.

Cum am ajuns să fiu cum sunt? Privesc în urmă și rememorez aceleași câteva amintiri. Viața întreagă mi se rezumă la un număr mic, așadar, neimpresionat de amintiri. Inconștientul mi-a înghițit eternitatea care caracteriza adolescența. Zile întregi de plictiseală, de inactivitate, de inexistență aproape. Părinții mei considerau că hrana și acoperișul alcătuiau necesarul. Pasiunile și dorințele nu-i priveau. Oare ce copil nu e plin de dorințe care-l mână să exploreze? Pe mine m-a salvat biblioteca. Am citit în primul rând de plictiseală. De aceea m-au marcat cărțile lui Jules Verne și Alexandre Dumas. Călătoriile și aventurile s-au lipit de un suflet nesatisfăcut de realitatea anihilatoare de spirit. Anii impresionabili ai vieții i-am petrecut într-o societate cu o mentalitate primitivă. În contrast, un peisaj frumos, dealuri, păduri și fluviu, m-a provocat să mă exprim pe hârtie. Devreme am început să-mi exprim sentimentele amestecate, dar în maniera în care mi-aș fi dorit viața, iar eu îmi doream ceea ce citeam, nu ceea ce trăiam. Mi-am amestecat în asemenea hal dorințele și trăirile că am sfârșit să-mi suport viața fără dezamăgiri distrugătoare.

Mereu am un motiv pentru care să mă dau jos din pat. Mereu găsesc motiv să râd. Mereu găsesc lupte de dus. Ca femeie nici nu e greu. Misoginismul se manifestă brusc în aproape orice situație.

Oare cum o fi să trăiești într-o lume corectă, binevoitoare, blândă? Poate omul să trăiască fără lupte?!

Foto: Cristina Siminiceanu