În ultimii 3 ani am fost mai concentrată ca niciodată pe sănătatea corpului. Infecția cu HPV 16 mi-a mutat bine de tot perspectiva. În primul an m-am simțit speriată și zguduită. În al doilea an m-am acoperit de resemnare. În al treilea an parcă m-a lovit un pumn de boxer. M-a învăluit întunericul. Mintea și corpul au luat-o razna, coșmaruri noaptea, dureri închipuite în zona pelviană. Pândeam durerile surde, pulsatile ca să-mi confirm fatalitatea.

M-am potolit în urma conizației și a vaccinării cu prima doză de Gardasil 9. Urmează a doua doză săptămâna viitoare. La mine se potrivește vorba – Mai bine mai târziu decât niciodată-. Mai târziu, la 42 de ani, m-am vaccinat. Am mai făcut și un set de analize la sânge, și un eco mamar. Viitorul pare că mă așteaptă.

Corpul îmbrățișează speranța. Mintea suspectează. Frica de a nu mă păcăli pe mine imaginează fel și fel de scenarii. Alte minți din jurul meu, minți raționale și respectate de mine, m-au adus cu picioarele pe pământ. Practicam zborul des. Plecam pur și simplu cu mințile pe câmpii fără maci, doar teren incendiat.

Smulsă din scenariile sinistre, m-am asigurat că pot să-mi iubesc în continuare copiii până ajung să-și poarte singuri de grijă. M-am reîntors spre literatură să mă simt din nou om. Trei ani am trăit ca un animal. Citesc, dar cel mai important pentru mine, scriu mai mult.

Vârsta aceasta de 40 de ani mă provoacă. Jung afirmă că viața începe undeva după 50 de ani. Începe ceva, de acord. Începe sfârșitul. Ni se sfârșește sănătatea de la sine înțeleasă. Corpul refuză regenerarea așa cum ne-a obișnuit. Ne arată limitele. Și sunt atât de multe.

Pornim să trăim două vieți separate: viața corpului și viața minții. Mintea îi refuză corpului limitele. Mintea a crescut pe spatele corpului. L-a cocoșat. Am 42 de ani și uneori trăiesc și o a treia viață, viața oaselor îndreptate.

Pentru că mintea este o grădină fermecată, am hrănit-o cu clasici, cu iubiri, cu artă și râsete, mă întăresc cu forța ei. Ies în natură. Privesc luna. Bolile, nedreptățile, statul de sclav în societate le suport cu demnitate. Calitatea de a fi demn e poezie pură. Ca să practic și eu demnitatea în relații, aleg să tac. Tăcerea asta mă doare ca dracu. Mă tulbură. Mă chinuie. Mă zăpăcește la cap. Aștept zilele să treacă. Omor timpul. Respir ușurată. Supraviețuiesc. Nu mă mândresc cu tăcerea asta. De fapt – nu o suport. Dar să vorbesc înseamnă sinucidere. Pentru că iubesc și urăsc oamenii în aceeași măsură. Nu pot cu ei. Nu pot fără ei.

Organe, suflet și sistem osos, așa defilez în aceste zile. Sărbătorile vin cu revederi sensibile pentru suflet. Protejați-vă. Puneți neplăcerile la fund. Supozitoarele sunt mai ieftine la terapeuții.

Stați sănătoși la cap.

Foto: Simona Nutu