Caldura ultimelor zile m-a scos afara din casa si a prilejuit un context al drumetiilor. Sambata m-am repezit la hipodrom, iar duminica am devenit hoinara.
Dis de dimineata am luat in piept soarele si am condus pana in satul Buchin. Acolo am dat saru mana taranilor si am pus intrebari in dreapta sau stanga.
Cum se ajunge la satul parasit Lindenfeld?
Se ajunge greu, se ia drumul la picior, se urca muntele si se ia seama la cainii de la stana. Dupa doua ore am pasit obosita printre ruine, livezi si case.
Un scenariu romantic ma indemna sa sper la un jurnal. Recunosc ca am plecat de acasa cu ganduri de a scotoci. Sa-mi bag nasul in vietile unor necunoscuti si sa le rescriu povestea. Dar ruinele au schimbat invoiala mea ascunsa.
Am cercetat cu un ochi visator cele cateva case ce s-au opus timpului. Putem sa inaintam ipoteza unei asteptari? Poate o piatra, un edificiu sa-si astepte stapanul?
Unele ferestre aveau scanduri batute la ferestre. Imi amintesc si notez, deoarece acest fapt m-a facut sa rad, desi oamenii au abandonat casa, satul, viata de pana atunci, grija pentru avutul personal s-a manifestat printr-o scandura batuta in fereastra. Probabil gestul i-a asigurat stapanului un iluzoriu sentiment de prezervare a unui anumit spirit al casei.
In biserica, vitraliile aruncau pete de culoare pe peretii goi.
Istoria satului nu-mi este intocmai cunoscuta, sat de nemti, tarani ce traiau din comertul de fructe, pomii inca dau roade, un mar am infulecat si eu. Momentul abandonului poate fi consemnat undeva dupa al doilea razboi mondial, avertizez ca informatia este indoielnica.
Ceva cert in zbenguiala de zvonuri o contituie apa curenta, satul avea apa curenta. Iar zvonurile aduc povesti cu aur turcesc ascuns in munti. Amatorii isi pot lua aparatura si spera la noroc. Nu pierzi nimic urcand la Lindenfeld, castigi o stare de bine, un aer curat pentru plamani, o imagine a lumii simple.
Si uneori, poposind in tinuturi ce contin doar trecut, prezentul se iveste doar in iarba, ciripit de pasari si rasarit de soare, iti asumi o istorie a speciei. O potolire se iveste in maruntaiele caracterului creat pe facebook.
Suntem inca primari in instincte si in vise!

Fotografie: Silviu Pârjolea