Prima mea incercare de a scrie, altceva decat compuneri, s-a ivit dintr-un imbold si s-a concretizat cu o povestioara despre o gradina. Sora mea fusese laudata in fata clasei in urma unei lucrari scolare ce depasise searbadul temelor, iar acasa, povestindu-ne noua, mie si lui mamanu, o senzatie simtita fosnitoare si rece, m-a indemnat sa incerc si eu. Am dat peste cu povestioara mea despre o gradina, nu o gradina oarecare, ci una ascunsa, femecata, inchisa cu o cheie ce intamplator am gasit-o intr-o alta gradina, aceea a bunicilor.
Mai tarziu, am facut maculatura cu povesti de iubire. Hartia si-a pierdut importanta intr-adevar, caci inspiratia mea se tragea din romanele fade si languroase din colectia El si Ea. Mazgaleam despre iubire in zori, in lumina chioara de bec, in lumina violenta de amiaza.
Unori, in margine de fluviu, intinsa cu fata in soare, in spatele pleopelor inchise inchipuiam rapid uluitoare povesti de dragoste. Dar m-am oprit. Odata cu primul sarut, cu prima bataie a inimii pentru un baiat, am abandonat toate istorisirile de pe hartie.
Niciodata nu am mai incercat sa recitesc, desi tentative au fost, dar rusinea ma ineca, ochii mi se aprindeau si ma simteam plina de mine. Si asfel, de la o varsta frageda am inceput sa fug de mine. Cred ca am facut ceva kilometri, caci azi greu reusesc sa ma gasesc.
Ma caut in carti, in oameni, in fluviu. Uneori ma caut in fata mea, dar atunci nu o privesc mult, ea nu sunt eu.
Clipa prezenta ma bifeaza la casuta persoanelor ce cunosc iubirea, de parinte, de sora, de prieten, de barbat. Dar mintea refuza sa-mi mai infloreasca in povesti de amor.
Mintea mea s-a acoperit de muguri, multi muguri, nici o floare. Ma paste insa o primavara cat de curand, primele pagini ale romanului meu sunt scrise. Teroarea inceputului am depasit-o.