Periodic, imi fac drum spre casa, iar drumul spre Severin arata un calator nerabdator atunci cand parasesc Timisoara si un calator dezrobit de dor cand geografia pleaca de pe harta si curge la vale in pliuri fanteziste de apa dulce de fluviu. De la Orsova, accelerand pe dn 70, ma gasesc acasa.
Muntii, dealurile si apa intaresc o afectiune a nativului. Ma simt norocoasa de aleatoriul creatiei. Apusul soarelui ma prinde de multe ori pe terasa casei, iar crepusculul se joaca in culori si in elemente naturale. Dealurile se parguiesc, cerul opreste un suflu omenesc, incetineste pulsiuni, atrage ochiul cu violente combinatii de culori.
Sufletul percepe amintiri ale inceputului de lume.
Si eu m-am nascut aici.
In coltul asta de lume, ma atrage pamantul, dar ma gonesc unii oameni. Mentalitatea poate fi letala. Exista guri care articuleaza aberatii sociale sau mondene ca fiind adevaruri nestramutate.
In cartierul meu, pe strada mea, a avea cancer reprezinta o rusine.
In acelasi cartier, aceeasi strada, daca un barbat casatorit sta la masa cu o alta femeie in afara de sotia lui inseamna ca cei doi cu siguranta transpira cearsafuri.
Tot cartierul si toata strada judeca.
Iubesc cu patima cartierul si strada.
Le urasc cu aceeasi patima.
Pe strada mea, duminica inca se aude muzica din curti si ceva festiv pluteste in aer.
Acopar aberatiile lor cu aberatiile cromatice, rascumpar marlania unora in raze de culori diferite si cu prieteni. Un numar mic de oameni, la intalnirile lor, se remarca adesea prin galagie.
Sunt prietenii mei.
Cand galagia o sa se prapadeasca, mazga din gurile rele ne-a furat culorile de pe cer si din ochi.
Si tocmai de aceea, ma declar o fugara de varsta, de se cuvine, de munca impusa, de invidii si idioti.
Nimeni nu ofera recompensa.