Sunt obosita, scriu si citesc de doua zile, am ochi de zebra. Mai baui si un pahar de vin, eu cu mine, dar apoi ma uitai duioasa la Ondaatje, e cu mine la micul dejun, la pranz si la cina, deci pot sa indraznesc sa mi-l fac companion. Maine o sa ma despart totusi de el, maine dupa ce ma intorc din drumetie. O sa merg acolo unde ne permite vremea, asa imi zise ghidul, pe munte zapada inca ridica ziduri de un metru.
Azi scrisei mult, la inceput abia legam cuvintele, apoi uitai sa ma opresc. Ceva nou pentru mine. Zicea o scriitoare, al carei nume nu l-am retinut, ca ea nu stie ce este aia inspiratie. Vrei sa scrii? Te asezi si scrii. Dupa ziua de azi s-ar putea sa-i dau dreptate.
Dupa masa de pranz, il schimbai pe Ondaatje cu Spinoza.
Citii greu, greu, pana cand imi simtii sufletul. Paranteza: deja ma exaspereaza atatea i-uri.
Spinoza ma impaca cu Dumnezeu, nu ca as fi fost certata cu El, dar nu-L puteam inghiti asa cum religia ti-l baga in cap.
Si ma facu sa rad. Pentru cine l-a citit pe Spinoza, nu va vine asta greu a crede?
Pe scurt, foarte scurt, mazgalesc aici ce aflai eu azi despre Dumnezeu si om.
In primul rand notez ca Spinoza pune semnul egalitatii intre Dumnezeu si Natura.
Dumnezeu este anterior tuturor lucrurilor, fiind cauza care le produce. Exista in chip necesar, este unic, toate lucrurile sunt in Dumnezeu si depind de el.
Oamenii spun despre Dumnezeu ca a facut totul pentru om, iar pe om ca sa-l slaveasca. Oamenii se cred liberi, intrucat sunt constienti de vointele si de poftele lor si savarsesc totul in vederea unui scop, de aceea vor sa cunoasca cauzele finale ale lucrurilor. Cand le afla, sunt linistiti, daca nu le pot afla de la altii, nu le ramane decat sa se intoarca spre ei insisi.
Oamenii folosesc toate lucrurile naturale ca mijloc pentru folosul propriu, si fiindca aceste mijloace le-au gasit, nu le-au facut ei, au ajuns sa creada ca exista altcineva care a facut acele mijloace spre folosul lor. Astfel s-a ajuns ca fiecare sa nascoceasca, dupa mintea sa, un alt chip de a-l venera pe Dumnezeu.
Oamenii au cautat sa arate ca natura nu face nimic in zadar, dar incercand sa demonstreze acest lucru, se pare ca ei n-au aratat decat ca natura si zeii delireaza ca omul.
Aici rasei in hohote.
Au gasit in natura lucruri prielnice, dar si neprielnice, astfel bolile au ajuns sa insemne ca zeii sunt maniati. In ciuda dezmintirilor pe care le da experienta, anume ca lucrurile prielnice si neprielnice li se intampla deopotriva si celor evlaviosi si celor neevlaviosi, oamenii nu s-au lepadat de o prejudecata invechita. Adevarul ramane astfel vesnic ascuns neamului omenesc.
In natura totul se desfasoara cu o NECESITATE VESNICA si cu o PERFECTIUNE SUVERANA.
Dumnezeu nu are nici scop, nici vointa, Dumnezeu nu pedepseste, Dumnezeu este o cauza in sine a carui esenta include existenta.
De ce nu a facut Dumnezeu toti oamenii la fel?
Deoarece a avut destula materie ca sa creeze tot felul de lucruri, de la treapta cea mai inalta de perfectiune, pana la cea mai de jos, mai bine zis, legile naturii lui au fost atat de cuprinzatoare, incat ajung pentru crearea tuturor lucrurilor pe care le poate concepe un intelect infinit.
Invataturile astea le primii eu azi de la Spinoza, am insa un semn de intrebare: unde se situeaza rugaciunea in toata aceasta viziune?