Abureala politica. Candid(a) Tuel, nu Candide a lui Voltaire. Omonimul meu in chestiunile politice. Aseara m-am zgait la televizor. Basescu, Tariceanu, Cristian Tudor Popescu, demagogie, Caragiale. Vorbea presedintele de onestitate, resurse umane, prioritati ale Romaniei, invatamant si sanatate. Persoanele astea politice vorbesc, oamenii simt, traiesc. Oamenii sunt saraci financiar, sunt saraci cu duhul, fericiti acestia din urma, iar aici nu se lasa loc de interpretare, nu este folosit peiorativ.
Si cum ma hlizeam eu la ecran, traspunandu-ma simpatetic in viata functionarilor, mi-am zis ca poate fostul matelot span, care rostea asa simtitor propria expunere, si-a castigat un vot.
Eh! M-am infiorat din cauza materialitatii. Sufragiu universal, O noapte furtunoasa, Caragiale.
Presedintele nostru joaca si el teatru, mersi, am fost in 21 octombrie, daca am retinut bine data. Si alocutiunea lui m-a transformat in spectator, cu diferenta ca la sfarsit nu am aplaudat.
Mazgalesc, mazgalesc impresii cu iz politic, pierd vremea, dar ieri a fost pentru prima data cand am ascultat, si am simtit ceva, nu doar dezinteres.
Nu ma indignez, indignarea e pentru cei puternici, nici nu ma resemnez, caci resemnarea e pentru sufletele nobile; nici nu tac, fiindca tacerea e pentru cei mari. Iar eu nu sunt nici puternic, nici nobil, nici mare. Sufar si visez.
Pessoa randuieste mai bine ca mine.