Recunosc, am pus mâna pe cartea lui Kadare, Generalul armatei moarte, datorită dimensiunii. Când am scrutat biblioteca, ce carte să iau pentru vacanță, am cautat una care să stea bine în geantă pe lângă jucării, șervețele, suzetă, ursuleț și orice altceva ce mai poate ajunge într-o geantă de mămică.
Când am deschis-o, după ce am răsfoit și mirosit paginile, m-am relaxat semantic. Pare o carte ușoară cu un subiect ușor lugubru.
Un general și un preot merg în Albania pentru a recupera oasele soldaților morți. Sinistru.
După pagini, m-am încruntat puțin datorită minaretelor, nu am putut imediat să stabilesc imaginea pe concept, dar am continuat să fiu liniștită semantic până mi-am simțit simțurile răvășite.
Cartea care credeam eu că poate fi savurată într-o cafenea a răsucit tot în mine, mi-a întors moartea, mi-a colorat-o în obișnuințe lumești.
Să te duci după douăzeci de ani într-o țară unde ai mers să ucizi, iar localnicii să-ți iasă în drum cu un sac de oase nu este lugubru, este o deprindere a omului simplu și cuviincios în fața lui Dumnezeu.
Doi ani de zile, generalul și preotul scormonesc pământul Albaniei după oasele armatei. Doi ani de zile s-au culcat și s-au trezit în moarte, dar o moarte de după moarte.
O moarte a obișnuințelor lumești, a deprinderilor care scriu într-adevăr destine. Rasa umană se prinde în note explicative tocmai prin mentalități și spirite ale secolelor pe care le trăim.
M-am imaginat pentru o clipă singură cu un medalion la gât, un medalion de recunoaștere a morții mele.
Câtă solitudine!
Generalul armatei moarte mi-a schimbat oarecum perspectiva asupra morții. Am lăsat într-un buzunar de memorie moartea ca ciclu al vieții și am privit-o ca o moarte a împăcării omului cu lumea.
Înmormântarea este doar o nevoie a omului de a se împăca cu viața așa cum el singur și-a explicat-o, iar trupul fără spirit le mai cere celor rămași în viața un ultim efort de a se explica.
Ismail Kadare a explicat.