Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.
Pe aceeasi tema:
-
Pentru mamele din România. Un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură
-
De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult?
-
Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!
-
Mamele nu mor, mamele se fac dor
-
Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci
-
În gândirea unor bărbați, o femeie singură, dar activă sexual, a rămas o prostituată
decembrie 20, 2012
Inteleg cum te simti in legatura cu copiii. Am facut ceea ce spui tu, fara sa fiu mama. Pentru copil e o sansa imensa de cunoastere. Fa-o, daca vrei si daca simtit ca poti dar pregateste-te sa suferi (pentru ca o sa te urmareasca acel copil si o sa te gandesti la el ca la cineva din familia ta incercand sa faci pe dracu-n patru sa-i fie la fel de bine ca si celor care ti-s apropiati).
E un zbucium incredibil pentru tine (daca te decizi sa o faci), dar ceva minunat pentru copilul caruia ii vei intinde o mana.
decembrie 20, 2012
Oana, multumesc de intelegere. Si azi mersei pregatita, atat cat poti sa te pregatesti.
Vreau doar sa merg pentru copii, nu pentru unul. Azi luai o fetita in brate si timp ce o gadilam pe alta pe burtica. Apoi lasai o fetita cu hidrocefalia usoara sa ma mangaie pe fata si sa ma traga de par in timp ce vorbeam cu un baietel grasun de langa patutul ei. Nu ma duc pentru unul, ma duc pentru toti, ma duc pentru mine.
Cred foarte mult in afectiunea pe care trebuie sa o primeasca un copil in primii ani de viata, cred cu toata fiinta mea.
decembrie 20, 2012
Asa-i. Le-ai facut viata mai frumoasa.
decembrie 21, 2012
Oana, doar o ora din viata lor.
decembrie 21, 2012
Genul asta de experiente te incarca cu tot felul de energii, care mai de care mai intense, insa un lucru e cert: te vor urmari mult timp, isi vor pune amprenta. Cand alegerile noastre ne indeparteaza de cei indelung suferinzi (nu lucram in orfelinate, spitale, la descarcerare etc.) contactul sporadic cu ei ne zdruncina si nu pentru ca n-am sti ce „ne asteapta” ci pentru ca impactul e complex, masiv si brusc si poate de aceea, nu exista „pregatire”.
Am vazut reclama unei emisiuni (comerciala de-altfel, dar nu asta conteaza) cu o tipa, englezoaica, pasionata de moda ce intra in contact cu o parte din lumea producatoare de haine si materiale pentru haine unde copii incepand de la varste fragede muncesc la una cu parintii lor, iar socul tipei este unul pe masura. E ca si cum ti-ai da seama ca randul de margelute cusute de pe nu stiu ce camasuta e facut de un pici slabut, subnutrit, batut din cand in cand pentru ca nu are voie sa se joace, ci sa munceasca. Sa-ti mai vina s-o porti??!
Dupa cum bine spui, „doar o ora din viata or” si cred ca asta e adevarata ta povara. Poti sau nu face mai mult, putem vreunul din noi sa salvam lumea, putem sa tratam lucrurile ca tinand de supravietuire (norocul celui mai puternic sau celui nascut intr-o familie responsabila in cazul asta), putem renunta la noi pentru altii?
Si alte multe intrebari la care si raspunsurile, dar si lipsa lor dor la fel de mult…
decembrie 21, 2012
Cu siguranta ca tot mamele te inteleg cel mai bine. Felicitari ca poti sa faci acest lucru. Articolul tau ma facut sa pling. Foarte frumos indemnul tau.
decembrie 21, 2012
Andreea, inca nu stiu daca pot sa fac acest lucru, am fost o ora, o singura data. Intentionez sa mai merg si cu siguranta o sa mai scriu despre copii abandonati, adoptii si asistenti maternali.
decembrie 21, 2012
Felicitari pentru implicare. Si eu ma straduiesc sa ma implica cat pot de mult. Imi pun aceleasi intrebari ca si tine. Foarte dureros sa vezi acele sufletele singure, parasite de propiile mame. Cu micile exceptii.
decembrie 21, 2012
Ana, din ce oras esti?
decembrie 26, 2012
absolut de acord, daca vrem sa facem un altfel de bine(in afara de cel pe care-l facem in general, zi de zi), atunci sa-l facem pentru un copil.
o intrebare pentru tine si andreea, credeti ca ati fi mai putin bune sufleteste, daca n-ati fi mame? adica, vreau sa zic, credeti ca n-ati simti la fel sau nu ati face aceleasi lucruri?
decembrie 26, 2012
Cora, nici nu stiu cum sa raspund absolut sincer. Inainte sa devin mama, ma gandeam prea putin la copiii abandonati, dar de simtit, ai dreptate, as fi simtit la fel. Doar ca acum mi-e foarte greu, imposibil chiar, sa nu ma gandesc la ei.
decembrie 28, 2012
asta pentru ca, intai de toate, esti un om bun si inteligent. si pentru ca iti pasa si de ceea ce e in jur, nu numai de tine. eu cred ca ti-ar fi pasat si daca nu o aveai(inca) pe Mara.
oricum, esential e gestul tau, care e unul frumos. eram doar curioasa de raspunsul tau si(mai ales) al andreei. 🙂
decembrie 28, 2012
@cora
Sa speram ca Andreea mai trece pe aici si citeste aceste comentarii.
Gestul este frumos, dar nu vreau sa ma opresc la gest, doresc mult sa ma implic.