Femeia deschise ochii. Nu se mișcă. Afară, o noapte murdară. Se împinse în saltea. Voia să se afunde în materia moale.
Închise ochii la loc. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Un gângurit și niște piciorușe ridicate în aer îndepărtară ultimul gând. Mijea de ziuă. Se ridică din pat și păși fără nici o participare a voinței spre pătuț. Luă în brațe fetița și o așeză la sân. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Dar fetița sugea vorace. Intensitatea alunga oboseala. În jumătate de oră, fetița dormea cu un zâmbet de satisfacție pe chip.
Mama coborî din pat și se duse la baie. În încăperea lipsită de lumină, miros de tămâie. Ridică din sprâncene. Nu era un miros tocmai obișnuit. Nasul și buzele își schimbară forma. Inspirație și un botic alungit.
Aprinse lumina. Obiectele la locul lor. Mirosul persista. Vru să se repeadă să caute prin dulapuri, dar se opri. Nu ar fi descoperit nimic, iar emanația îi oferi o stare de bine. Fără să mai fie curioasă de sursa mirosului de tămâie, dădu drumul la apă.
Repede, să apuce să facă un duș.
Se ștergea când gângurelile se impuseră. Lângă pat, mama îi oferi micuței degetele arătătoare. Șase luni jumătate. Stătea deja în fund, dar sprijinită. Construia în fiecare dimineață un fort de perne în jurul ei. Începeau.
– Cucu! Mama își acoperea chipul.
– Bau! Mama își redescoperea chipul.
Râsete. De fiecare dată, fără nici o excepție.
– Cucu! Dispariție.
– Bau! Apariție.
Râsete peste râsete. Mama pleacă uneori, dar se întoarce întotdeauna. Acum îi dădu voie să-i studieze nasul. Fetița trăgea, lovea, râdea, apuca cu gurița, o bălea.
O dimineață obișnuită. Până la zece. De la zece la doisprezece, fetița dormea. Trăgea ușa de la camera copilului când a auzit o voce care o striga. Bunica fetiței, mama soțului.
Au discutat fleacuri la o cană de ceai. Ea mai mult a ascultat. A râs, a zâmbit, a răspuns la întrebări. Cumințenia în dialog nu a ferit-o de capcană.
– Unicul copil al lui Călin? Cum așa? Noi ne dorim doi copii.
– Doi? Nu. El nu-și mai dorește un copil și nu o să mai facă.
– Dar cum puteți să vorbiți în numele lui?
– Îmi cunosc copilul. Știu că nu mai vrea încă unul. Și el e singur la părinți. Frații se ceartă pe avere. Unul e cel mai bun, ascultă-mă pe mine.

– Dar de ce nu te fuți tu cu el?
O propoziție pe care tânăra femeie nu a mai rostit-o. Un gând nedus la îndeplinire, nerostit. O frustrare fixată pentru un viitor brusc incert.

– Tu ascultă-mă pe mine, o să ai numai de câștigat.

Deja am pierdut. Alt gând nerostit.