La ultima vizită acasă, m-am născut la Drobeta Turnu Severin, m-am reîntâlnit cu câțiva vecini. Cu unii m-am salutat, cu alții m-am oprit la o vorbă. Bătrânii actuali sunt adulții copilăriei mele. Îi priveam ca pe niște titani. Pe vremurile acelea, părerea copilului nu conta. Eu te-am făcut, eu te omor. Dacă nu îți ții gura, ce bătaie o să iei tu când te măriți! Mi-au făcut bagajul cu reprezentări câțiva binevoitori.

O doamnă de vârstă înaintată acum, o zeiță de felul ei în copilăria mea, a început să plângă în timp ce politicos purtam o conversație. Mama ta nu merita așa ceva! (Referire la divorț). Vă iubește mult și cât vă ajută. (Referire probabil la facebook).

Această întâlnire a fost urmată de altele. Adulții deveniți bătrâni schimbau câteva cuvinte cu obraznica, dar frumoasa Dunicica. Mereu m-au alintat și mi-au iertat nesupunerea. La început au pus totul pe seama tinereții, iar acum învinuiesc vremurile sau poate pur și simplu nu le mai pasă. Sunt obosiți și sunt bătrâni. Au părul alb sau au chelit. Le lipsesc dinți. Le crește părul pe față. Ridurile le-au schimonosit fața. Unii s-au adunat de spate. Alții put. Mulți trăiesc necăjiți de sărăcie.

Intrată în casă, m-am apropiat de fereastră. Am dat perdeaua la o parte și am privit strada. În cartierul meu, pe strada mea, pânda de după perdea a precedat peretele facebook-ului. Toți adulții copilăriei mele au îmbătrânit. M-am gândit la ei. M-am gândit la ele. Oare ce gândesc acum despre viața lor? Consideră că au avut o existență satisfăcătoare? Tot ce au îndurat, tot ce au sacrificat, merită? Ele că au luat bătaie, că n-au avut viață socială, că nu au părăsit casa fără permisiunea bărbatului? Ei că au ridicat case, că au întreținut neveste și copii?

Voința de putere a lui Ion, să aibă pământurile lui Vasile Baciu, am redescoperit-o în voința lui tata de a ridica o casă și o identific în voința tinerilor de a-și cumpăra mașini scumpe.

Sărăcia devorează și ne marchează. Educația e singura care poate ajuta omul în sublimare. Nu poți întoarce capul cerințelor societății decât cu dezvoltare intelectuală.

V-am povestit cele de mai sus pentru a vă mărturisi că sunt o olteancă care locuiește la Timișoara din 2002, iar afirmațiile lui Ștefan Popa Popas nu m-au ofensat. Omul a verbalizat ceea ce gândesc mulți în această zonă. De ce m-ar afecta? Sunt olteancă și nimic mai mult? Nu mă identific cu un unic factor din viața mea.

Ștefan Popa Popas a avut un episod nefericit cu un oltean sau mai mulți olteni. Probabil! De imagologie scăpăm greu și dacă dorim. Reprezentările despre popoare și clasele sociale ne scutesc de a gândi pentru noi înșine. De unde știi? Mi-au spus și mie alții. Așa își orânduiesc majoritatea viața. Nu se îndoiesc de convigerile din familie. Nu-și omoară simbolic părintele pentru a se maturiza. Nu-și anulează obișnuințele pentru a construi și altele noi.

Timișoara are probleme. Copiii mor în spitale. Profesorii se ofensează de pantalonii scurți ai elevilor pe caniculă, dar sălile de sport nu au dușuri și vestiare. Străzile sunt pline de gunoaie. Parcările lipsesc. Pistele de biciclete se opresc în pomi. Etc!

Antipatia dintre olteni și bănățeni a existat și există. Felul cum o gestionăm ține de educație, ține de individ. O persoană educată, cu respect de sine nu ar judeca așa simplist. Ești oltean și de aia. Continuăm. Ești negru, evreu, arab, femeie, homosexual.

Episodul cu Ștefan Popa Popas descrie o situație. Nu e un stil de viață. Bănățenii și oltenii trăiesc bine mersi între ei. Ca frații, iar frații știm cu toții că se bat între ei.

Foto: Bogdan Mosorescu