Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "reprezentări"

Omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin

De 24 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vaccinații urlă. Nevaccinații urlă. Vaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Nevaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Sclavilor! Bai voi sunteți sclavi! Ping pong de acuzații de la o tabără spre alta. Curge ura șiroaie pe facebook. Dispreț. Furie. Obtuzitate.

Eu, pentru că nu sunt proastă deloc, vă povestesc și de unde știu acest lucru, am realizat că omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin. Nu.

Într-o zi, au trecut 20 de ani de atunci, urcam scările spre sala de clasă încălcând o regulă. Foloseam scările profesorilor pentru a scurta drumul. Asta o dată. Alergam pe scări sau urcam treptele câte două. Încălcam două reguli de fapt. Oare de ce sunt necesare scări speciale pentru profesori? Scări late folosite de o mână de profesori în timp ce elevii, cei mulți, urcă și coboară niște scări înguste și întunecate? Mi-am pus întrebarea în timp ce scriam. Nu m-am gândit niciodată la acest fapt pe care-l găsesc stupid, învrăjbitor și limitativ.

În ușă, de cele mai multe ori reușeam să urc fără să întâlnesc vreun profesor, am dat peste profesorul de sport. Bună ziua. Bună ziua. Ți-am văzut proiectul de la engleză. Fix cum ți-am spus, nu ești proastă deloc, dar ce ne facem cu lenea?! Ce lene, domn profesor, eu contemplu.

Nu-l deranja că folosim scările. Nu se ofensa că profităm de mintea proprie. Pe profesorii generației mele îi deranja din timp în timp întrebuințarea creierului. Cei mulți ne dresau, cei puțini ne educau. Așa că el, ca autoritate, m-a asigurat că nu sunt proastă și am decis să nu mă îndoiesc de cuvântul lui. M-am îndoit de ceilalți care au insistat cu umilințele și lipsa de corectitudine că nu o să fac mare lucru în viață din cauza gurii.

Pentru că v-am argumentat și v-am convins de inteligența mea, acum o să dezvălui și motivul pentru care ne urâm și ne disprețuim în aceste zile. Noi susținem că e din cauza vaccinului. Voi susțineți sau unii susțin. Eu vă asigur că ne urâm și ne disprețuim pentru că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, s-a schimbat și nu o să mai revină. Unii țin cu dinții de vechile reprezentări. Am intrat la Scârț, o cafenea de hipstereală de la Timișoara, și m-a năpădit o senzație de muzeu. Vizitam un trecut care nu dorește să accepte că e trecut. E o tragedie a omului și nu știe.

Că vaccinații au încredere în studii. Că nevaccinații nu au încredere în studii. Că cineva încearcă să ne omoare sau să ne îmbolnăvească. Nu. Lumea noastră își trăiește sfârșitul. Nu sfârșitul apocaliptic, nu, ne mor reprezentările. Nu vă este frică, ci teamă. Cu frica luptați, aveți dușmani. De aceea ați decis că aici e de luptat. Vaccinul e dușmanul. Vă este teamă. Teama este de necunoscut. N-ai cu cine lupta. Cu reprezentările unei lumi viitoare cum și cu ce te lupți? Eu știu pentru că nu sunt proastă și pentru că am aflat de la Freud diferența dintre frică și teamă.

Acum știu și cititorii acestui blog.

Foto: Bogdan Mosorescu

Țiganul cu casa pagodă și țiganul măturător. Imagologie

De 10 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am ieșit pe balcon zilele trecute cu Mateiu să-i dea aerul în năsuc. La un moment dat au apărut măturătorii. M-am uitat fascinată la mături. E ceva ce îmi place. Să mătur. La bunici mereu ceream să mătur curtea, o activitate zilnică. De la mături, am urmărit praful care se ridica și am strâmbat din nas nemulțumită. S-a dus aerul curat! Așa mi-am zis: S-a dus aerul curat! M-am ridicat să intru. Ochii mi-au picat pe chipul celui care mătura: un țigan. Râdea, dialoga cu un alt coleg, țigan și el.

De la țiganii veseli care măturau m-am pomenit în salonul de spital. Zilnic cineva mătura și ștergea pe jos. Cine? O țigancă. În prima zi i-am mulțumit. S-a uitat la mine. A doua zi i-am mulțumit. N-aveți de ce, doamnă! Și i-am mulțumit în toate zilele.

Din stradă, prin salonul de spital, ajungem, în imaginar, în mansarda de la Facultatea de Arte. Ca student, participi la fel și fel de conferințe. La conferința anume menționată de mine, s-a discutat despre imagologie. Nu știam ce înseamnă cuvântul. Nu-l mai auzisem.
Imagologie înseamnă reprezentările pe care le au popoarele despre ele sau clasele sociale.
Ne-am obișnuit cu țiganul care-și ridica niște case pagode. La fel de bine ne-am obișnuit cu țiganul măturător, om de serviciu. E firesc să-i găsești la munca de jos. Refuză să meargă la școală. Refuză să respecte legile statului. Refuză să adere la un bine comun.

Țigani par să aibă două realități, cel puțin în România. Într-o realitate e șmenar. În altă realitate e omul de serviciu. Eu nu am întâlnit un țigan cu o viață între cele două realități. Cum putem să ne ridicăm deasupra acestor realități? Să nu mai luăm ca pe ceva firesc etnia unui măturător de stradă. Să nu ne mai așteptăm ca țiganii să ocupe anumite locuri de muncă. Țiganii muncesc. Unii dintre ei, cei doi care mi-au tulburat momentul cu Mateiu și doamna de la spital. Impresia generală este că țiganii nu muncesc. Aș mai scrie, dar o să rămână un articol neterminat. S-a trezit Mateiu.
Puteți completa. Vă rog chiar.

Foto: Zenobia Lazarovici

Nu o să fiu vreodată descrisă ca o femeie serioasă

De 20 aug., 2019 0 Colaborari , , , , 0

De jumătate de an sunt ambasador dm. Aproape le-am testat toate produsele, în special cele de curățenie. Când am început, s-a potrivit cu o schimbare din viața Marei. Am introdus deodorantul în igiena ei zilnică. Am avut despre ce să scriu. A urmat un articol despre scutece, apoi s-a lăsat tăcerea. Nici un produs nu s-a mai legat de vreo întâmplare cotidiană. Eu n-am știut să introduc.

Citesc tot ce-mi pică în mână de Virginia Woolf. Viitoarea colecție a Tricoului îi este dedicată scriitoarei. Aseară parcurgeam paginile romanului Între acte și am încremenit pe canapea cu ochii pe muget de vacă. Memoria, într-un efort nesusținut de teorie, mi-a servit două elemente de înțelegere ale autoarei: trivialul și poezia. Se împletesc ingenios în orice carte a Virginiei Woolf.

Așa se face că am rememorat ultima săptămână. Într-o zi spălam capacul de toaletă cu șervețele de la dm când mi-am zis. Nu-mi place de mine. În timpul ăsta m-am ridicat în picioare și mi-am așezat o șuviță care îmi gâdila nasul. După naștere m-am concentrat intens pe persoana mea, alcătuire și convingeri. Probabil aducerea pe lume a unei ființe m-a șocat. O glorie indelebilă a intelectului care a provocat autodidacticismul. Atunci l-am apucat pe Freud și nu l-am mai lăsat. Azi recitesc Opere Esențiale.

Nu-mi place de mine deoarece uneori mă pun în situații despre care știu sigur că în timp nu aș face nici un efort să le întrețin. Mă refer la conversații cu anumite persoane, pe anumite subiecte. Totuși vorbesc și țin să mă fac auzită. De ce?

Cum nu am un răspuns, simt că nu-mi place de mine. Mă dezamăgesc pe mine, lupt împotriva mea, iar eu asta am decis să nu mai fac. În vârtejul de gânduri, am lăsat vreo două șervețele în chiuvetă. Am uitat de ele, le-am acoperit cu sticle de produse, am dat drumul la apă. La un moment dat le-am apucat, le-am stors și bucăți din șervețele și-au făcut loc printre degete.

Nu sunt o persoană matură. Am doze de maturitate. Cât pot aprecia, nu o să fiu vreodată descrisă ca o femeie serioasă. Dezvoltată intelectual, fizic, prin înfățișarea mignonă, nu impun. Încă mă confundă lumea cu o fată derutată care nu stăpânește reprezentările lumii.

Reprezentările lumii le stăpânesc. Atunci am strâns puternic șervețelele. E atât de greu să fii interesant în ziua de azi. Mi-e atât de greu să fiu luată în serios. N-am răbdare, iar răbdarea e uneori supraevaluată, consider eu. Am zâmbit la pumnul strâns, indicator de furie. Câteva gospodine mi-au replicat că au renunțat la șervețele. Nu sunt biodegradabile. M-am obișnuit cu reprezentarea de gospodină ratată. Ba chiar îmi face plăcere. În casa mea țin să mă simt bine, insist să-i fiu stăpână, nu să îngenunchez după reprezentări trecute și patriarhale ale rolului femeii.

Șervețelele de curățare de la dm pentru capacul de toaletă sunt biodegradabile. Puteți să ștergeți și să le aruncați în WC. Am verificat.

Dozele mele de maturitate sunt în proporție justă cu dozele de imaturitate. Așa am descoperit părți care nu-mi plac la mine într-un stil de viață onest cu mine însămi.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mai ales nu vreau să mă supăr pe mine.

Acesta este un articol reclamă la șervețelele biodegradabile de la drogheria dm.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ștefan Popa Popas. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

De 23 iul., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La ultima vizită acasă, m-am născut la Drobeta Turnu Severin, m-am reîntâlnit cu câțiva vecini. Cu unii m-am salutat, cu alții m-am oprit la o vorbă. Bătrânii actuali sunt adulții copilăriei mele. Îi priveam ca pe niște titani. Pe vremurile acelea, părerea copilului nu conta. Eu te-am făcut, eu te omor. Dacă nu îți ții gura, ce bătaie o să iei tu când te măriți! Mi-au făcut bagajul cu reprezentări câțiva binevoitori.

O doamnă de vârstă înaintată acum, o zeiță de felul ei în copilăria mea, a început să plângă în timp ce politicos purtam o conversație. Mama ta nu merita așa ceva! (Referire la divorț). Vă iubește mult și cât vă ajută. (Referire probabil la facebook).

Această întâlnire a fost urmată de altele. Adulții deveniți bătrâni schimbau câteva cuvinte cu obraznica, dar frumoasa Dunicica. Mereu m-au alintat și mi-au iertat nesupunerea. La început au pus totul pe seama tinereții, iar acum învinuiesc vremurile sau poate pur și simplu nu le mai pasă. Sunt obosiți și sunt bătrâni. Au părul alb sau au chelit. Le lipsesc dinți. Le crește părul pe față. Ridurile le-au schimonosit fața. Unii s-au adunat de spate. Alții put. Mulți trăiesc necăjiți de sărăcie.

Intrată în casă, m-am apropiat de fereastră. Am dat perdeaua la o parte și am privit strada. În cartierul meu, pe strada mea, pânda de după perdea a precedat peretele facebook-ului. Toți adulții copilăriei mele au îmbătrânit. M-am gândit la ei. M-am gândit la ele. Oare ce gândesc acum despre viața lor? Consideră că au avut o existență satisfăcătoare? Tot ce au îndurat, tot ce au sacrificat, merită? Ele că au luat bătaie, că n-au avut viață socială, că nu au părăsit casa fără permisiunea bărbatului? Ei că au ridicat case, că au întreținut neveste și copii?

Voința de putere a lui Ion, să aibă pământurile lui Vasile Baciu, am redescoperit-o în voința lui tata de a ridica o casă și o identific în voința tinerilor de a-și cumpăra mașini scumpe.

Sărăcia devorează și ne marchează. Educația e singura care poate ajuta omul în sublimare. Nu poți întoarce capul cerințelor societății decât cu dezvoltare intelectuală.

V-am povestit cele de mai sus pentru a vă mărturisi că sunt o olteancă care locuiește la Timișoara din 2002, iar afirmațiile lui Ștefan Popa Popas nu m-au ofensat. Omul a verbalizat ceea ce gândesc mulți în această zonă. De ce m-ar afecta? Sunt olteancă și nimic mai mult? Nu mă identific cu un unic factor din viața mea.

Ștefan Popa Popas a avut un episod nefericit cu un oltean sau mai mulți olteni. Probabil! De imagologie scăpăm greu și dacă dorim. Reprezentările despre popoare și clasele sociale ne scutesc de a gândi pentru noi înșine. De unde știi? Mi-au spus și mie alții. Așa își orânduiesc majoritatea viața. Nu se îndoiesc de convigerile din familie. Nu-și omoară simbolic părintele pentru a se maturiza. Nu-și anulează obișnuințele pentru a construi și altele noi.

Timișoara are probleme. Copiii mor în spitale. Profesorii se ofensează de pantalonii scurți ai elevilor pe caniculă, dar sălile de sport nu au dușuri și vestiare. Străzile sunt pline de gunoaie. Parcările lipsesc. Pistele de biciclete se opresc în pomi. Etc!

Antipatia dintre olteni și bănățeni a existat și există. Felul cum o gestionăm ține de educație, ține de individ. O persoană educată, cu respect de sine nu ar judeca așa simplist. Ești oltean și de aia. Continuăm. Ești negru, evreu, arab, femeie, homosexual.

Episodul cu Ștefan Popa Popas descrie o situație. Nu e un stil de viață. Bănățenii și oltenii trăiesc bine mersi între ei. Ca frații, iar frații știm cu toții că se bat între ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia

De 21 nov., 2017 0 Zice Dunia , , , , 0

Ca orice cititor din lumea asta, se întâmplă des să așez cartea pe piept și să încep o vizualizare a unui subiect. Se schimbă perspectiva și mă agasează senzația că îmi amintesc de ceva.

Într-un asemenea moment am ajuns la concluzia că omenirea a creat pentru prima dată reprezentările despre Iad. Copiii deveniți adulți nu au suportat presiunea maturității și din disperare au hotărât că toate faptele rele, dubioase, ilegale nu le aparțin. Cineva i-a îndemnat să săvârșească infracțiuni cu grad ridicat de pericol social. Nașterea lui Lucifer stă într-un complex autonom cu care strămoșii au refuzat să se identifice.

Reprezentarea Iadului și-a cerut contrariul. S-a ivit Raiul.

Reprezentările despre Iad și Rai sunt dovezi ale refuzului maturității. Copiilor li se iartă orice, iar când iertarea nu este posibilă, răspund mama sau tata.

Mama sau tata, Dumnezeu sau Lucifer, alte nume, aceleași pretenții.

Foto: Adrian Oncu

300 de euro o curea LV. 300 de euro rata pe lună la apartament

De 23 mai, 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-ați considera o persoană băgăcioasă dacă v-aș spune că îmi place să privesc pe ferestră în casele oamenilor? La orice plimbare pe jos, dacă zăresc o fereastră fără perdele, încetinesc. Caut să zăresc cât mai mult spațiu, iar apoi umplu din imaginație. Mobilier, povești, un el, o ea, un câine sau o pisică, un băiețel sau o fetiță, amanți, soacră rea, socru înțelept etc.

M-ați considera o persoană cu deprinderi ciudate dacă v-aș spune că îmi place să privesc oamenii din imediata apropiere? La o terasă plină, dacă sunt în compania mea și a unei cărți, las uneori cartea deoparte și mă uit în jur. Mereu îmi atrage cineva sau ceva atenția. Odată am avut o poveste întreagă pornind de la o familie, ea, el și două fetițe. Nici structura nu a lipsit. Introduceam pe rând scene, tablouri, replici.

Ea, o doamnă trecută de 40. El, un domn trecut de 40. Ea părea blândă. El părea autoritar. Fetele râdeau și se jucau în jurul lor. Ea prezenta semne de îmbătrânire. El prezenta niște bicepși lucrați la sală. O replică prinsă din zbor a provocat matematica minții.

Arați atât de bine de când te-ai apucat de sală! A zis ea în timp ce și-a așezat ușor mâna pe bicepșii lucrați. În momentul acela am trecut la previziuni.

Într-un an de zile el o s-o părăsească. O tânără de 20 și un pic de ani nu-i va așeza cu blândețe mâna pe bicepși. O tânără îi va îndeplini toate fanteziile sexuale, inclusiv aceea cu ea și încă o femeie de care soția lui nu voia sub nici o formă să audă. Aici m-am oprit din cauza unei senzații violente de vomă. Nu suport încălcarea intimității, iar mintea mea, plecată pe arătură și fără control, a intrat în conflict direct cu mine.

M-am scuturat, am luat o gură de cafea și mi-am băgat la loc nasul în carte. Lucian Boia, Primul război mondial. Două pagini am parcurs, am scos un cuvânt necunoscut, iredentism, și iar m-am oprit. Masa de lângă schimbase familia cu un cuplu fără copii. De data asta mi-au picat ochii pe cureaua lui, Louis Vuitton. Am abandonat cartea, mi-am tras ochelarii și i-am privit nestingherită.

M-am întrebat dacă el poartă cureaua aceea sau o arată. Este o diferență și o să vă explic. Dacă te naști într-o familie bogată, hainele de firmă sunt purtate din obișnuință. Dacă te naști într-o familie de condiții medii, hainele de firmă arată.

O să mă întrebați ce arată.

Vor să arate că ne-am depășit condițiile de viață. Nu mai suntem copii săraci, nu mai stăm în margine și ne uităm la cei care au, nu ne mai prefacem că ne simțim bine în viața noastră. Multă energie consumă copiii săraci ca să-și depășească condiția. Greșeala constă în reprezentările false.

Așa cum îl priveam pe domnul de la masa alăturată, cu atotputernicia autorului, el avea un creion deasupra capului care îi dicta ce să spună și cum să se miște, am hotărât că arată cureau aceea. M-am strâmbat dezaprobator. O curea Louis Vuitton are un preț aproximativ de 300 de euro. El locuiește într-un apartament cu rată la bancă pe 30 de ani. Înțelegeți acum contrastul dintre aparență și esență? Aparența aparține copilului sărac. Vrea să seducă femeia din fața lui, cel mai probabil pentru o noapte și atât. Mizează pe interesul exagerat al indivizilor actuali pentru problemelor materiale și foarte des duce mâna la curea pe cele două litere aurii. Ea pare să nu observe, dar poartă la fel ca mine, ochelari cu lentile închise.

El s-a ridicat la un moment dat. În drum spre baie și-a mai așezat puțin cureaua. Am revenit apoi la cartea mea. Creionul de autor l-am abandonat.

Am asemenea apucături. Știu că nu sunt singura, știu!

Foto: Adrian Oncu

Au fost de folos virginele evoluției și civilizației?

De 28 sept., 2016 1 Colaborari , , , , 0

14528426_1307592569250894_577666534_nAm primit ieri o invitație la filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Teatrul Național în parteneriat cu Iulius Mall Timișoara au pus la cale o întâlnire în cadru restrâns pentru avanpremieră.

Datorită cercului de invitați, cei interesați de filmul românesc o să aibă mai multe perspective. Eu m-am simțit ca la universitate. Sala a numărat mulți dintre profesorii mei, în dreapta am avut-o pe Gabriela Glăvan cu care am analizat opera lui Blecher în facultate.

Am fost obișnuiți de specialiști cu drama în filmele românești. M-am pregătit în timpul zilei pentru o seară exagerat de tristă. Știam ce mă așteaptă, o viziune personală a vieții sub imperativul bolii. Boala e doar una dintre cauzele suferinței umane. Alături de calamitățile naturii și relațiile dintre oameni, boala orânduiește tot ce cunoaștem despre lume.

Filmul, pe urmele romanului Inimi cicatrizate, cere o atenție specială. Prima dată când m-am fâțâit în scaun s-a datorat limbajului. Expresiile șablon ale doctorului au făcut posibilă rememorarea propriei experiențe cu abrutizarea personalului dintr-un spital. Secvența în care puroiul este îndepărtat cu o seringă imensă din abdomenul lui Emanuel, personajul principal, pe lângă modificările din organism, m-au făcut să mulțumesc pentru a nu știu câta oară științei.

Am disprețuit din nou atitudinea de vraci modern. Să stai în ghips întins pe pat ani de zile, iar igiena să depindă de un îngrijitor, și el la rândul lui abrutizat, ar putea să pună pe gânduri orice acolit al pseudoștiinței. Cu alte cuvinte, deși evit vulgaritatea din mai multe motive, aici o găsesc utilă, să te caci pe tine aduce diverse sentimente: dezgust, disperare, inutilitate.

Am notat perspective la început. Abordarea mea nu aparține cinefilului. Scriu ca de fiecare dată cu o preocupare pentru condiția umană. Iubesc enorm omul, deși prefer de multe ori să mă izolez de indivizii societății. Dar specia mă fascinează, iar evoluția și gândirea mă farmecă.

Orice aș spune, nu pot convinge pe nimeni să citească Max Blecher sau să vizioneze filmul Inimi cicatrizate. Eu știu, unii știm, prea mulți știm. Cum aș putea să conving? Filmul lui Radu Jude reprezintă o încercare. Am ajuns aseară acasă și am scos din bibliotecă cartea semnată Blecher. După ce am citit în facultate, ca cerință pentru seminar, am abandonat cartea și am îngropat-o în cel mai îndepărtat colț.

În facultate nu mi se putea întâmpla mie să suport mizeriile bolii. Încă nu mă scuturasem de mituri și de ignoranță. Pot relua acum lectura. Am început deja. Mi-am dorit să verific dialogurile din film despre Nae Ionescu, Cioran și Bacovia. Am renunțat. Nu o să corectez o apropiere de o discuție.

Subiectul rămâne boala. Boala aduce durere, mizerie, dezordine. Reprezentările despre viață devin grotești. Ne-a distrus creștinismul pe toți.

Interdicțiile, normele, rușinea par lipsite de seriozitate. Nu par pentru că sunt cumva lipsite de seriozitate? Ne ajută să facem din lume un loc mai bun? Au fost de folos virginele evoluției și civilizației? Prostituția a adus contribuții istorice.

Bunul simț și bunătatea trebuiesc urmate și urmărite, ideal și scop.

Inimi cicatrizate de Radu Jude din perspectiva unui blogger.

Mulțumesc pentru invitație Georgeta Petrovici.

Favoarea sânilor mici

De 14 sept., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1336Oamenii care scriu, cu talent, cu mai puțin talent, cu voință, cu responsabilitate, cu har de la Dumnezeu consideră unii, aleg ce să scrie până la un punct.

Mie mi-ar plăcea să scriu comedie, dar în scris patetismul e al meu. Uneori o dau în văicăreală că-mi dau ochii peste cap la recitire. Am încercat să mă împrietenesc cu umorul în creație. Nu. Eșec, înfrângere, neizbândă etc.

Când nu-i cer cititorului să facă un pact cu ficțiunea, când mă mut în viața domestică cu prieteni și cunoștințe, descriu veselia. Sunt omul care îți râde cu mortul în casă. Nu mă exprim la figurat. Râd oriunde și oricând, iar umorul a ajuns rafinat. De aceea râd singură de multe ori la propriile glume.

Dar mi-ar fi plăcut să pot alege ce scriu. Atunci, în trecutul îndepărtat, când scriam pe furiș noaptea să nu mă prindă mama sau tata, înainte să așez stiloul pe hârtia albă să decid: eu o să scriu cu umor. Am probat atunci falsificarea realității. Îmi imaginam povești de dragoste și familie cum mi-ar fi plăcut mie. Astfel am ajuns să-mi fac de rușine părinții căci în poveștile mele îi despărțeam și fiecăruia îi găseam pe altcineva.

Ne-am provocat suferințe, eu lor, ei mie, iar după multă hârtie consumată pe povești de dragoste am renunțat să scriu. M-a încercat altă rușine. O neputință de a mă măsura cu marii scriitori. Dacă Freud m-a stricat ca femeie, Dostoievski m-a descurajat că o să ajung vreodată cineva în splendida, dorita, bezmetica, tumultoasa lume a literaturii.

Am abandonat scrisul și am trăit o veritabilă viață de studentă cu frecventarea cursurilor, cluburilor, teatrului, operei, teraselor din Complex, ștrandurilor, lansărilor de carte etc.

M-am reîntors la scris în 2007 datorită blogului. Dunia este numele surorii lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Am păstrat aproape referința cu Dostoievski. Să nu îndrăznesc vreodată să uit de adevărata literatură. Blogurile au luat avânt și-ți oferă percepția unui buric al pământului. Măsura calității constă în numărul de vizitatori. Cum pot eu să-mi iau aprecierile din numere când am pornit cu numele unui personaj, iar în timp am devenit eu însămi Dunia?!

Oameni deosebiți și oameni comuni, teoria lui Raskolnikov. Țintesc spre acei oameni deosebiți. O să rămân anonimă prin atitudine sau o cresc îngrijorător de încet pentru agențiile de publicitate care îmi cer numărul de vizitatori.

Bună ziua, numele meu Dunia. Îmi permiteți să vă ofer informații de la prima mână? Am citit toate cărțile despre care vă vorbesc, am studiat, am cercetat, am aprofundat. Nu pentru voi, pentru mine. Îmi place să mă deosebesc prin feminitate și eleganță intelectuală de suratele mele.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că mi-a făcut o favoare când m-a creat cu sâni mici. Zgârcitul, parcă ar fi pus pământ de la el și nu din scoarța terestră! Mi-a luat sânii ca să mă zbat, să-mi mute reprezentările vieții. Să-mi pese mai mult de cunoaștere și prea puțin de cum mă percep ceilalți. Niciodată nu ne ridicăm la nivelul percepțiilor. Oamenii sunt primitivi, dar și romantici. Nu se mulțumesc cu bunătatea unui om, îl vor sfânt, de aceea pupă moaște dincolo de saltul civilizației și al științei.

Dunia e o fată bună. Eu sunt. Nu vreau să fiu sfântă. Mi-ar fi plăcut să fiu geniu. Nici aici nu am avut un cuvânt de spus. Scriu cu accente patetice, triste, grave, reale, sobre.

Cei care se potrivesc cu mine, mă ajută să-mi păstrez numărul cititorilor. Mulțumesc.

Zbor printre baloane colorate cu editura Univers

De 16 iul., 2014 6 Colaborari , , , , 0

Ora e trecută, cana e goală, iar eu în fața aceluiași calculator nu pot decide între două subiecte.
Așa că o să scriu despre un al treilea subiect. Am o datorie pe care o achit cu o cantitate mare de plăcere.
Ca mijlocitor între editura Univers și cititorii mei, anunț apariția unor titluri noi, doi scriitori fiind chiar la prima traducere în limba română.

3d_coperta_Lidia Jorge_Seara cintaretelor

3d_O calatorie in India

Următoarea autoare, Mary Shelley, se află de mult timp pe listele de must read ale literaturii europene.

3d_coperta_Mary Shelley_Ultimul om

Acestea sunt cele mai noi titluri ale editurii Univers, iar eu le confirm cititorilor mei că orice carte citită deschide, dar mai ales destupă ușile imaginației.
Să ne imaginăm, în noi reprezentări, un zbor printre baloane colorate.

Curs de filozofie povestită XII

De 30 sept., 2013 0 Cursuri povestite , , , , 0

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.