Niciodata nu m-am intrebat ce inseamna muzica pentru mine, nici un moment de ragaz nu am acordat acestei stiinte. Singuratatea nu ma indeamna febril spre zdranganeala. De cele mai multe ori, incaperea in care imi desfasor activitatile e plina de liniste. Plec la drum cu o carte in mana, fara iPod. Adevarul este ca nu caut muzica, galceava din interior fiindu-mi suficienta.
Totusi, exista spectacole pe care nu le-as rata niciodata.
Tanjesc dupa un 1 ianuarie viitor la Viena, ascultand orchestra simfonica.
Anul acesta la Bucuresti, am ales Ateneul. Arhitectura a provocat un laic „oau” fatucilor, iar spectacolul mi-a redus la tacere vocile interioare.
Zarva mea interioara se reduce sau se retrage doar in fata unui exterior monumental. Corul, orchestra, vocea lui Tudor Gheorghe ma fac intocmai sa plang.
Inflexiunile unei voci ma stanjenesc. Tot la Bucuresti, saptamana trecuta, un episod putin abracadabrant a adus la usa apartamentului nostru un tanar cu o chitara. Reticenta i-am ascultat discursul, am retinut cerinta: bani. Tineretea lui, chitara, tinuta umilo-demna mi-au desfacut portofelul.
Si i-am urat o zi buna in continuare.
Domnisorul insa nu s-a lasat alungat si a cerut sa fie lasat sa cante. L-am poftit pe hol, mi-am chemat si domnisoarele din dormitoare si am ascultat. Nu pot transcrie modulatiile prin cuvinte, incerc insa sa redau starea de atunci, induiosare, uimire, admiratie.
La final l-am rugat sa-si mai spuna iar numele si i-am oferit un pahar de apa. Cu mana la piept si o usoara plecaciune, tanarul iesean si-a repetat firmitura fudula a personalitatii, numele: Lucian Dragan.
Seara la Ateneu, un alt roman, Martian Negrea, prin intermediul filarmonicii „George Enescu” ne-a destainuit muzical farmecul Muntilor Apuseni. Suita acestui compozitor, dirijor si pedagog ne-a revenit cu ajutorul dirijorului Yasuo Shinozaki.
In acelasi program ne-am delectat si cu creatiile lui Serghei Prokofiev si Bela Bartok.
Astfel am ajuns sa ma intreb ce inseamna muzica pentru mine. Am inchis ochii, mi-am lasat capul pe spate, mainile le-am asezat pe piept. Si am cautat, si am tot cautat un raspuns pertinent, si singurul valabil emerge materialitatea si concretul existentei mele din secolul XXI.
Muzica ma taraste, ma absoarbe in timpuri stravechi, imi rascoleste spiritul lasandu-l orfan de concret, izbindu-l de un moment al existentei fara timp.
Muzica imi anuleaza timpul fiintei mele pieritoare.