Mă trezesc dimineața în jur de ora șase. Sunt trezită. Mateiu nu plânge, dar se foiește. El și prietenii lui imaginari nu mai tac. Uneori reușesc să-l mai țin în brațe până la șapte jumate. Am reușit într-o zi și până la opt. Ce dimineață glorioasă! Îl iau în brațe și mergem la bucătărie. Pun de ceai. Mateiu vorbește din scăunel cu dinozaurul lui care foșnește de la dm. Fug la baie. Chiar fug. Mă spăl pe dinți. Îmi pun crema și SPF-ul. Revin la bucătărie. Uneori adaug mierea în cana de ceai și cânt Elefantul Cici sau Țăranul e pe câmp. Dinozaurul nu-l ține multă vreme atent. Ne mutăm în dormitor la păturica specială. Schimbăm pampi. Luăm vitamina D. Se rostogolește. Iar fug. De data aceasta la bucătărie. Pun de cafea. Revin în dormitor. Uneori stau în fața dulapului și mă întreb ce anume să trag pe mine. Până la opt jumate sunt ieșită pe ușă. Mergem în parc.

Poliloghia asta se potrivește tuturor dimineților mele. În parc citesc. Profit de aceasta perioadă în care vântul este cel care îi atrage atenția lui Mateiu și-l provoacă. Atunci când o să studiem mișcarea și viața furnicilor, o să devină imposibil să mai deschid o carte.

Mă afund în mamiceală, dar mintea mea lucrează. M-am apucat de Dawkins, Lumea ca un mare spectacol. În continuare observ și mă observ. În parc s-a întâmplat o tragedie. Exact nu știu, n-am deslușit, dar este vorba despre o despărțire. Tata a plecat. Mama a plecat. Tata și mama au plecat împreună. Tata dintr-un cuplu. Mama din alt cuplu. Două cupluri au dat naștere unui cuplu nou, devorat de pasiune și remușcări. Zic eu. Fierbeau mămicicle. Două povesteau, gesticulau. O stăpână de câine, poate stăpâna lui Oscar, asculta, adăuga, le privea înțelegătoare pe tinerele mămici. Am încercat să trag cu urechea, dar în timpul ăsta m-am trezit cu mințile aiurea. În malul mării. La Schela pe dealuri. Vântul de acolo ți se strecoară în suflet ca nisipul în lenjerie. Uite așa mă îndepărtez de subiect, ca în scris. Ce caut eu pe dealurile de la Schela?

De cele mai multe ori, în prezent, stau pe bancă în parc. Îmi evaluez viața. Se întâmplă. Se întâmplă să ne îndrăgostim, să ne despărțim, să înșelăm, să trădăm, să producem suferință și să suferim. Lăsați părinții despărțiți să vină la mine. De ce?! Îi ascult. Fără critici, fără mirări, fără promisiuni care nu au ce căuta într-o acțiune prezentă și dureroasă. Rar ne îndrăgostim cu adevărat în viață. Să refuzăm când se întâmplă? Să refuzăm îndrăgosteala că ne-a surprins pe bancă în parc alături de altă persoană? Subiectul este imatur, penibil, adevărat, real. Subiectul provoacă suferință și bucurie. Lumea întreagă e plină de Juliete sfâșiate, de mulți Romeo alături de Juliete nepotrivite.

Personal, cu experiența mea de viață, dacă Romeo și Julieta ar fi conviețuit împreună, iar unul dintre ei ar fi dat semne de fugă la un moment dat, le-aș fi recomandat să aibă puțintică răbdare. O ciorbă, o friptură, un concediu și prietenii comuni ar fi petecit povestea. Iar povestea ar fi mers mai departe.

Pentru dragoste mori la 16 ani. Mai mori puțin la 20. După 30 te prefaci că mori. După 40 de ani refuzi să mori pentru Julieta. După 40 de ani refuzi să mori. Dragostea se transformă în siguranță și confort. Pasiunea e disprețuită. Orgasmele devin rușinoase. În jurul banilor, excrementelor și sexului se instalează disconfortul. În orice alt aspect al vieții defilăm ca suveranii. Oameni serioși, cu probleme serioase, doar că unii rescriu la orice vârstă povestea lui Romeo și Julieta. Pentru că uneori se mai întâmplă. Pentru că unii dintre noi insistăm să trăim tragedii pentru că nu le putem scrie ca Shakespeare.

Foto: Bogdan Mosorescu