Au trecut zilele. S-au adunat anii. Port în mine o fată și o femeie. Fata se scaldă încă goală în Dunăre. Femeia are păr alb și reacții potolite. De fată nu cred că o să scap vreodată. Nici nu vreau. Fără ea aș lua viața în serios, iar asta m-ar omorî de plictiseală.

Femeia conduce însă. E țanțoșă. E tolerantă. Fata menține o autenticitate. Asta sunt eu. Asta nu sunt. Asta aș putea să fiu.

Fata și femeia s-au pus de acord în ceea ce privește rasa umană. Ca rasă, dezamăgim. Experiența de viață, lecturile și instagramul de la NASA m-au convins că oamenii sunt o boală a pământului, oamenii sunt un cancer. Am atacat toate părțile vii ale planetei și am afectat funcțiile vitale vieții.
Planeta luptă. Face chimioterapie prin dezastrele naturale. Afirm aceste atrocități cu certitudine. Ceea ce nu știu ține de faza în care am ajuns.

Este nu este terminală. E derutant. Să mă bucur pentru pământ să se vindece ar însemna să mă bucur de extincția rasei umane. Și fără oameni, cine ar mai contempla? Gândurile astea mă macină la fel ca nimicul.

Să nu vă lăsați păcăliți de gândurile sinistre. Tot aici îngrămădesc o țelină. Mâine am programat o supă. Pe lângă boală și țelină, mă deranjează un fir alb din sprânceană și mă încântă pielea fină de pe brațe și picioare. Tot mâine mi-am propus să citesc teatru de Daniela Rațiu.

Cartea aici: Cărturești.

O să revin cu un articol despre Daniela Rațiu, o femeie frumoasă și talentată din viața literară contemporană.

Foto: Bogdan Mosorescu