Mi-am propus să scot untul din mine. M-a motivat fizioterapeutul. Muncește la mușchii mei cu mai multă tragere de inimă ca mine. Eu continui să miorlăi. La interior miorlăi. E vorba tot despre război, despre crime, despre execuții, despre copiii care mor sau rămân orfani. Un orfan mă distruge sufletește chiar mai mult ca o crimă.

O să scriu mai des în ciuda oboselii fizice și a informațiilor tragice care îmi revin din Ucraina. O să deschid măcar laptopul în fiecare seară. Acum nu o să pot reveni cu texte despre comportamentul femeilor sau despre purtarea bărbaților. Capabilă sunt, dar ce rost își mai au?! Ce rost își mai are faptul că mă obsedează faptul că sunt o femeie între două vârste?! M-am exprimat într-un articol că aș fi o femeie între două vârste și de atunci mă consumă observația.

Am vârsta la care mi-am propus să defilez cât pot cu aspectul fizic. România stă prost și la acest capitol. La 38 de ani, femeile din România, multe cel puțin, închid anumite capitole în viața lor. Îmi amintesc de Patrick Suskind și de Mihail Sebastian. Ambii au personaje feminine trecute de 30 de ani a căror viață s-a terminat. Au fost frumoase, așteaptă să moară.

Oare eu am fost frumoasă? Nu mai sunt frumoasă deoarece am pierdut privilegiul primei tinereți? La 38 de ani nu mai pot spera să se cutremure pământul sub mine atunci când transpir cearșafuri? Personajele lui Hemingway au simțit mișcarea pământului pe vreme de război chiar.

Am reușit pentru câteva minute să uit atrocitățile din Ucraina. Să mă pierd în banalitățile vieții. Să mă pierd în forța vieții. Forța vieții rămâne iubirea. Cum am putea să numim zilele pe pământ viață dacă n-am avea experiența îndrăgostelii?

Că în prezent oamenii continuă să se ucidă între ei mă depășește. Nu mă mir. Nu mă întreb. Mi-e scârbă. Mi-e rușine. Orice aș face, ajung în acest punct. Mi-e lehamite de rasa umană.

Foto: Bogdan Mosorescu