Crescută în malul Dunării, cu mersul la plajă fiind cam singura distracție ani la rândul, s-a întâmplat să citesc mult din plictiseală. Exact! Până să mă îndrăgostesc iremediabil de literatură, am citit pentru că altceva nu aveam ce face sau nu aveam voie să fac.

Multe cărți am cărat cu mine la Dunăre, dar cu două din ele păstrez amintiri vii. Prima este Așa grăit-a Zarathustra. A doua este Ulise a lui Joyce.

Sunt zile în malul Dunării când vântul și soarele se acompaniază. Țin neapărat să-i perpelească pe oameni, să le atragă atenția asupra pielii. În zilele astea pielea funcționează ca un creier exterior. Se excită. Se inhibă. Dopamină. Serotonină.

Într-o astfel de zi, cu ani în urmă, m-am așezat pe prosop. Mi-am scos cartea. M-am pus pe burtă. M-am apucat de citit. De la vânt mi s-a zbârlit părul. Nu exista, pe vremea acea, Storiana în viața mea cu epilarea definitivă. Nici picioarele nu le aveam atât de fine, dar carnea stătea bățoasă. Nu vă povestesc cum tremură în prezent când merg la recuperare în urma accidentului la schi. M-am lipit de prosop de la vânt. Cu palma lipită de frunte să-mi țin părul, am realizat că citeam și nu pricepeam nimic. Nietzsche presupunea să parcurg un dicționar. Am aruncat o privire, dar deja mă încălzisem. E un strop de transpirație, mic și nesuferit, care se rostogolește de la subraț spre sân. Știți despre ce vorbesc.

Gâdilarea m-a ridicat de pe prosop. M-am aruncat în apă. Și așa am ținut-o până seara. Și așa am ținut-o zi după zi, vară după vară. Puteam să stau să citesc. Puteam să înot. Puteam să privesc cerul. Zilele nu-mi erau ciuruite de programări. Îmi doream o viață socială intensă, dar vremurile și părinții m-au ținut tolănită la Dunăre.

Într-o altă zi asemănătoare, prosop, carte, burtă, citit, vânt, păr zbârlit, strop de transpirație, înot, am citit Ulise. M-am plimbat prin Dublin fiind în malul Dunării, iar memoria mea le-a condensat. Nu mai pot să separ Ulise de Dunăre, de pletele mele în vânt, de o dispoziție veselă a unui timp fericit.

Nu mi-e dor de acele zile. Privesc în urmă cu zâmbetul pe buze și mă întreb dacă nu cumva și prezentul, la fel ca trecutul povestit, nu e cumva dezirabil. Cert e că nu pare. E război la poartă. Orice aș povesti, tot la război ajung.

Foto: Bogdan Mosorescu