M-am trezit azi dimineață. Primul gând a fost ceaiul. Am intrat în bucătărie. Am ieșit fără ceai. Din ușă, am admirat-o pe Mara cum doarme. Cinci minute m-am așezat lângă ea. Suficient să o miros și să-i trec cu vederea atitudinea insuportabilă de peste zi.

Am intrat din nou la bucătărie. Am ieșit fără ceai. După câteva telefoane, am concluzionat că nu pot ajunge cu splendoarea Zenobia Lazarovici la Electric. Mi-am tras pătura peste cap. Am ațipit. Senzația la trezire a fost că am visat încontinuu despre Electric, dar combinat cu instalații de la muzeu.

Când m-am ridicat din pat, automatismele au preluat controlul. Spălat pe dinți, un pahar de apă, ceai, spălat câteva vase de la micul dejun al lui Făt Frumos. O durere în piept m-a lipit de mobila de bucătărie. Amuzant și prostesc în același timp, n-am renunțat la vase. Raționam despre infarct și angină pectorală, dar reacționam mistic. Să termin de spălat vasele și să-i pregătesc Marei bolul cu cereale era tot ce îmi doream.

Misiunea, ca într-o misiune m-am purtat, am finalizat-o. Vasele curate și cerealele Marei m-au eliberat. Am înghițit două lingurițe de miere și pentru a treia oară m-am aruncat în pat. Unele zile doar încep ca oricare altă zi. Am eliminat infarctul. Mușchiul care e inima, dacă s-ar fi blocat, nu mi-ar fi permis să spăl vasele.

În pat, în poziția fetus, cu telefonul în mână, am citit despre angina pectorală. Mi-a fost clar că am nevoie de un doctor. În două ore, am perceput realitatea în fel și chip. Bineînțeles că frica de moarte m-a năucit. M-am întrebat dacă închid ochii pentru ultima dată. I-am deschis. Următoarea grijă a fost igiena personală. Aș avea nevoie de un duș, iar durerea mă ține în pat.

Pentru ziua mea mi-am dorit să fumez. Pe urmele lui Huxley care a experimentat scrisul sub influența mescalinei, mi-am propus să încerc. În 21 iunie nu a fost posibil. Am crăpat ușa o săptămână mai târziu. Am descoperit că realitatea mea mă descrie ca o păpușă rusească. Mă simt captivă în mine. Sunt sclav. Sunt stăpân, iar acum o durere năucitoare în piept.

Durerea s-a potolit. Respir și mă doare. Am chemat-o pe Mara. Adu-mi laptopul. Mulțumesc. Mama se simte rău. Dacă adorm sau strigi la mine și nu răspund, suni pe.

Cu existența tulburată, m-am întrebat ce aș schimba. Nu aș schimba nimic. Mi-am distras atenția cu acest text. Încă doare. Ziua asta doar a început ca oricare altă zi.

Foto: Bogdan Mosorescu