Ai rezista o saptamana fara telefon, laptop si prieteni?

De 19 iul., 2011 3 No tags

Port in mine fascinatia scolii lui Noica si invataturile lui Josef Knecht. Ma obsedeaza. Ideea unei izolari, nu ma hazardez sa amintesc de asceza, mi se impune de fiecare data cand citesc lucrari ce trateaza problema realizarii sinelui, perfectionarea fiintei, munca in folosul sinelui.
Imi imaginez de fiecare data o indrazneala de a suspenda orice activitate prezenta si de a pleca sa-mi caut un locsor linistit in munti, la o manastire sau o simpla cabana si sa ma abandonez o saptamana contemplatiei.
Fara telefon, fara laptop, fara prieteni.
Stabilesc doar un interval, caci uneori si gandul nimiceste, iar intentia de a renunta la orice mijloc de comunicare imi provoaca sistole puternice.
In secunda asta, sunt extrem de hotarata de a-mi onora ideea.
Desi citesc mult, am diverse activitati culturale, iar pretentiile mele cer un caracter sensibil, organizarea mea sociala imi scade din calitatea fiintei. M-am uitat intr-o zi piezis in dulap la ceasul meu Omega.
Asta sunt eu, suport pentru accesorii scumpe? Ma inchin atat de mult pantofilor de la Prada si gentilor de la Louis? Mi-e imposibil sa raspund, caci cartile imi ofera momente ce depasesc cadrul experientei, iar pantofii si gentile imi creeaza stari reconfortante.
Ma simt cel mai bine cand citesc, iar asta ma determina spre instigare, ma provoc si provoc pe oricine la o izolare aproximativa.
Sa renuntam la telefon, laptop si prieteni pentru o saptamana, sa ne luam o saptamana dintr-un an si s-o dedicam sinelui.
Contemplatie, meditatie, introspectie…

3 Comments
  • MeetTheSun
    iulie 19, 2011

    Răspunsul meu e da căci ai omis… camera foto. Nu, fără ea n-aş vrea să rezist. Dar ia-mi-o şi pot! Nu mi-o pot lua eu. Nu ştiu de ce, nu sunt vreun mare fotograf, nici pe departe! Alături de ea am aflat de multe ori povestea nespusă din ochii mei. Şi câteodata a fost singura poveste posibilă…

    Am două medalii acasă de la cele două maratoane la care am trecut linia de sosire. La ele privesc cel mai des şi-mi dau seama că între sufletul ce-mi aleargă şi trupul ce caută confort arbitrul îşi cere un tribut mârşav…

  • dunia
    iulie 19, 2011

    @MeetTheSun

    Cred k aparatul foto poate fi acceptat, dar uneori, pozand si eu in jurul meu in calatorii, am avut senzatia k pierd ceva din disperarea de a fotografia tot. Pierzi clipa contemplatiei, pentru meditatia de mai tarziu.
    Cuvintele au o poveste asemanatoare, tranform intamplarile in povesti, altfel ma vad spectator in prezent pentru dragul asternerii in cuvinte de pe viitor.

  • luca
    iulie 31, 2011

    Sunt foarte multi oameni care isi petrec timpul liber sau concediile in felul asta: fara accesorii de comunicare „moderna” – de comunicare artificiala. Sunt multi care strabat tara in cautare de sine sau de spiritualitate sau pur si simplu in cautare de liniste si armonie. Fie spre localitati pierdute in natura sau care fac deschiderea spre drumuri in natura, fie spre manastiri sau alte locuri purtatoare de spiritualitate. Si culmea este ca tara asta inca iti mai poate oferi aceste daruri.Cred ca asta este marea ei bogatie necunoscuta de marea masa de oameni.Inca exista comunitati care te pot reinvata profunzimea unei vieti simple (nu simpliste). Si nu sunt vorbe astea ci realitati. Tocmai m-am intors dintr-un catun din muntii Apuseni unde oamenii comunica strigand de pe un varf de deal/munte pe altul si nu se simt singuri deloc, unde nu sunt decat 2 case locuite dintre care una cu 4 copii. Ar fi mult de povestit cate lectii de viata nevorbita am primit prin aceasta scurta locuire. Cat de puternici si frumosi erau acei copii, in ce mod muncesc fara carcoteala si se joaca impreuna. Si ce lumina au in ei si bucurie de a trai. Munca grea ii incarca si cred ca asta se intampla pentru ca muncesc si se joaca IMPREUNA.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
17 + 15 =