Mi-am găsit inspirația azi într-o oală de fasole. Din când în când poftesc fasole uscată căreia îi adaug mult mărar la final. Așa o prepara bunica mea și încerc să recuperez timpul pierdut. Nu mi-a ieșit până în prezent. Mărarului îi lipsește intensitatea unei madlene.
Înainte să pun punct mi-a trecut prin cap că nimeni nu mai mănâncă madlene. Dacă nu ești student la Litere sau pasionat de literatură, cu siguranță savurezi brioșe sau cupcake.

Până seara mi-a trecut inspirația. De ce să notez despre paștele unui ateu? De ce ar interesa pe cineva că pentru mine paștele înseamnă mâncare. Stau uneori și citesc poezia lui Rimbaud, iar ochii mă ustură. În același mod citesc despre fripturi și salate. Ignor oboseala și roșeața ochilor. Insist să citesc, să descopăr noi senzații sau noi combinații de condimente.

Cum nimeni nu și-a dat viața pentru mine, cum păcatul nu-și are rost în viața mea, cum icoanele le-am înlocuit cu o fotografie cu Freud, cum citesc de ani de zile psihanaliză ca să mă tratez singură de pretențiile familiei și ipocriziile societății, paștele e un prilej de o masă îmbelșugată cu mâncare preparată de mâinile mele. Îmi place mâncarea mea.

Ziua de paște a adus ceva nou și colosal. Nu e nevoie să fac nimic. Să stau nemâncată. Să iau paște. Să mă închin. Să țin lumânarea aprinsă. Să ciocnesc într-un anumit fel. De paște e ziua mea liberă dintr-un a fi impus de gândiri arhaice și cărți neîncadrate în literatura fantastică. De paște observ agitația și tensiunea celorlalți, dar nu mă ating de nici un fel.

E un sentiment cald și plăcut. E cald și plăcut să-ți aranjezi viața după propriile greșeli și experiențe. E cald să fii. E plăcut să fii.

Și sunt. Voi sunteți în ziua de Paște?

Foto: Bogdan Mosorescu