Spăl vase la chiuvetă și gândurile încep să se ordoneze. V-am menționat de mai multe ori despre forța chiuvetei. Mi se întâmplă uneori și la volanul mașinii. Liniștea și propria companie îmi adună gândurile. Asocierile încep să-mi dea ghes. Deunăzi m-am trezit când am tras pe dreapta să cumpăr mâncare pentru Motan. Suport o rupere de realitate când conduc și înlănțui idei. Mă furaseră două atitudini omenești, nimicnicia și măreția.

Pendulăm de-a lungul vieții ba cu lipsa de însemnătate, ba cu glorificarea. Ați observat că sentimentul de zădărnicie apare în singurătate, de obicei. Glorificarea și importanța se năpustesc asupra noastră când ne identificăm cu majoritatea. Exemplele care-mi vin rapid în minte sunt realizările sportivilor și cucerirea spațiului. Caracterul dispare și se produce o identificare generală. Oamenii au cucerit spațiul. Eu sunt om. Eu am cucerit spațiul. Sau. Popovici e român și a câștigat medalia de aur. Eu sunt român. Eu am câștigat aurul.

Ca individ mai greu te regăsești într-o poziție de titan. Cine îți validează poziția în singurătate? Insistența într-o asemenea atitudine ar putea fi psihotică sau un mare complex de inferioritate. Citiți-l pe Adler. Teoria asta merită atenția. O să priviți cefele late și importanții cu îngăduință.

Rareori m-am identificat cu masa. Efectul de masă mă sperie și îmi repugnă. Recunosc pierderea gândirii proprii. Auci! Mă doare în special mândria. Masa fascinează însă. E comodă. Te absolvă de responsabilități și asumare.

Între nimicnicie și măreție stă mediocritatea. Muncim pentru a scăpa de nimicnicie. Luptăm împotriva mediocrității cu avânt în tinerețe când nici măcar nu-i recunoaștem existența. Dintr-o dată descoperi conviețuirea searbădă și te șochează lipsa de reacție. E cald. E liniște. Este o situație facilă. Atunci viața ți-a dat șah mat.

Talentul nu e un dat al ființei, dar putem deprinde abilitatea de a ne distinge prin merite personale. Meritele personale pot însemna orice, inclusiv de a excela în rău. Nimeni nu știe. Putem orice dacă nu renunțăm. Renunțarea începe cu o burtă, cu nespălarea părului, cu victimizarea, cu conviețuirea cu păianjenii.

Eu încă lupt. Voi?

În ultimul timp mă întreb adesea: Cum am crescut? Cum am ajuns la jumătatea vieții aproape normali, în mare parte funcționali?

Îi citesc lui Mateiu din Miturile și legendele Olimpului. Tata înghite copiii. Fiul își omoară tatăl. Un bărbat o răpește pe femeia de care s-a îndrăgostit. Un băiat de 18 ani pleacă de acasă și omoară cu sabia o femeie cu șerpi pe cap în loc de păr. Ne-am oprit la povestea cu Icar, băiatul care a zburat prea sus.

Îi explic Marei că tinerele din social media care recomandă produse cosmetice n-au pregătire profesională, simțul responsabilității și conștiință pentru ceea ce fac. Ce fac? De cele mai multe ori înrăutățesc situația și așa delicată în care se află adolescentele. Tenul unei adolescente reprezintă o provocare, iar mamele de adolescente sunt adeseori depășite. De aceea ar fi necesar să aveți pe apelare rapidă un doctor dermatolog până se depășește această fază.

Îi mărturisesc lui Făt Frumos că lumea mi se pare un loc tot mai nesigur, tot mai înfricoșător. Mi-e frică de existența bombelor nucleare, de fanatismul religios, de amenințarea arabă, de comuniști și de ignoranță. Salvarea? Ca întotdeauna, educația.

Legendele, social media și grijile se pierd în viața de toate zilele. Ce mâncăm azi? Când revine Mara din Germania? Analizele pentru revenirea la școală. Vernisajul de mâine seară. Masa de bucătărie pe comandă. Până la extincția rasei, omul își zdrobește zilnic din spirit. Am un prieten, un Corto Maltese modern, care trăiește pur și simplu. Nu și-a orânduit nimic. L-am gratulat de ziua lui. Era prin Marrakesh. Ne-am intersectat la o cafea. Urmează să plece în Mallorca. Cum poți? L-am întrebat curioasă. Într-o dispoziție glorioasă, mi-a răspuns: Aleg nebunia și nu depresia. Nu-l judecați. Nu vă repeziți. Întrebați-vă: Ce anume face viața să merite trăită? Când vă simțiți vii? Când ardeți? Când nu vă sperie moartea?

Pun punct cu o recomandare de carte. Citiți Ordinea mondială de Kissinger pentru lămuriri despre problemele actuale ale omenirii.

Foto: Simona Nutu

Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața îți relevă toate scenariile.
Să urmezi o facultate după liceu. Să te angajezi. Să te căsătorești din iubire. Să te căsătorești pentru a intra în rândul lumii. Să te însoțești cu cineva lipsit de bunuri materiale. Să te însoțești cu cineva care dispune de bunuri materiale. Să te convertești. Să renunți la religie. Să aduci pe lume un copil. Să cumperi o casă. Să cumperi un apartament. Să călătorești. Să te muți din țară. Să rămâi supus părinților. Să-ți ucizi simbolic părinții. Să consumi alcool. Să nu te atingi de alcool.
Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața îți relevă imaginatul și neimaginatul.
Cunosc, și toți cunoaștem, un coleg de școală care a învățat bine și a ridicat un imperiu. Un alt coleg a învățat bine și s-a pierdut undeva pe drum. Un coleg care rar a călcat pe la cursuri, iar în prezent este profesor. Un coleg care rar a călcat pe la cursuri, iar în prezent cere bani împrumut. Un coleg care a consumat alcool și a condus. Un coleg care n-a consumat alcool și a murit în accident de mașină. Un coleg care a plantat copaci. Un coleg care a vândut droguri. Un coleg care s-a căsătorit cu iubirea din liceu și încă sunt împreună. Un coleg care s-a căsătorit cu iubirea din liceu, dar a divorțat.
Dacă ai răbdare.
Și dacă nu ai răbdare.
Viața își fâlfăie ambitusul posibilităților.
Dacă ai Facebook sau Instagram, atunci ești cel mai probabil la curent cu viața foștilor colegi, foștilor iubiți. Pe cine ați iubit la 20 de ani? Simțiți ciudă? Simțiți eliberare?

În funcție de sentimentul încercat, puneți-vă întrebări și evaluați-vă viața interioară. Împăcați-vă sau schimbați ceva. Schimbarea aduce evoluție spirituală.

Când mai arunc un ochi la viața unei iubiri trecute, atunci zâmbesc trist. Cât am crezut că iubesc! Cât s-a dovedit că am iubit. Simt eliberare față de iubirile trecute. În cazul meu, și alegerile proaste au dus la un deznodământ potrivit pentru mine.

Până la urmă viața nu se împarte în bine și în rău, ci în potrivire și în nepotrivire. Căutați ce vi se potrivește. Viața conține toate scenariile, imaginatul și neimaginatul, fâlfăie în posibilități. Curbați-o ușor cu amprenta personală. Mulți dintre noi ajungem la 40 de ani și ne năpustesc regretele și eșecurile. Pentru o victorie asigurată, cunoașteți-vă pe voi înșivă.

Foto: Bogdan Mosorescu

De fiecare dată când deschid laptopul pentru a scrie pe blog, prima dată îmi verific Facebook-ul și Instagram-ul. De fiecare dată îmi zic: Asta e o porcărie! Și este indubitabil!

Să scriu. Să citesc. Să cuget. Acestea alcătuiesc nevoile mele. Coexist cu ceea ce nedrept am numit porcării. Cred sincer că n-aș mai putea exista fără cele două platforme. Câte persoane ar mai citi blogul? Și pierderea lor îmi închipui că m-ar demoraliza. Din greșeală am tastat pierderea mor în loc de pierderea lor. Act ratat se cheamă. Am învățat din cărțile lui Freud. Inconștient m-am destăinuit și m-am înțeles mai bine. Aș putea la fel de bine să mor fără cei câțiva cititori. Sentimentul de utilitate mi se trage de la comunitatea din jurul blogului.

Firește, pot să trăiesc fără cititori, pot să scriu fără Facebook și Instagram. Probabil aș scrie și mai bine. Realitatea asta însă s-a lipit de mine, mi-a devenit o a doua piele, mi-a dat un rol facil de jucat. Mă joc de-a scriitoarea. Îmi place joaca. Nu presupune evaluarea sau critica unor autorități. Respingerii nu i-am făcut față de când mă știu. Ce am înfăptuit în urma respingerilor mă umple de rușine. Am stârpit cât am putut sentimentul de vinovăție și rușinea, dar au dispărut total. Nici nu e posibil, presupun.

În continuare, după ani de zile, scriu acompaniată de sunetele de dincolo de perete. Vecinul nu se simte sătul de filmele porno. În ultimul an i s-a alăturat o adolescentă care ascultă muzică cu volumul la maxim. Pereții duduie sau murmură. Tinerețea și bătrânețea se exprimă în clișee. Dorințele trec dincolo de bariera morală. Asist și-mi rememorez adolescența. Dacă bubuie muzica. Asist și-mi imaginez bătrânețea. Dacă gem pereții. Aaa! Ooo! Eee! Amândoi mă amuză. Amândoi reprezintă anumite etape ale vieții.

Săptămâna aceasta m-am deconectat de voie de nevoie de la minte. În sfârșit pot să trântesc uși în apartament când mă enervează copiii. Da, minunile mele calcă butoane cu nemiluita. Mă simt o simfonie. În luna martie am dat ușile jos. În luna august s-au montat uși noi. De azi ne-am recuperat intimitatea.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Îmi dau seama, când privesc în urmă, cât loc ocupă hazardul în viața mea și în viața fiecăruia dintre noi. Multe cauze au rămas necunoscute în ceea ce sunt și în ceea ce reprezint azi.

Adesea mă întreb cum s-o ajut pe Mara în această perioadă deosebit de sensibilă și vulnerabilă. Adolescența a dat năvală peste noi. Urmează clasa a VIII-a, evaluarea națională așteaptă startul. Amintirile mele sunt vii și încă ard din perioada aceea. Nimic nu m-a ocolit, presiunea examenului, răutățile fetelor, umilințele, îndrăgosteala, eșecul, înghițirea umilințelor, renașterea din cenușă și depășirea momentului.

Perioada necesită comunicare în exces. Adolescenții nu se simt înțeleși, acceptați, văzuți. Clivajul părinte-adolescent ar trebui deturnat. Mergeți împotriva curentului. În loc să se retragă fiecare, înmulțiți-vă activitățile comune. Plictisiți-vă și înfuriați-vă adolescentul prin prezență, dialog, monolog și întrebări. Negociați la sânge mesele în familie, drumețiile, vacanțele.

Am copilărit în malul Dunării. O distracție a verii era considerată baia în toiul nopții la bazinele din aer liber de la Herculane. Porneau spre Herculane câte doua sau trei mașini pline de adolescenți și de tineri. Șoferii se luau la întrecere pe drum. Într-o seară neobișnuită prin faptul că suntem în viață și vă povestesc despre asta, șoferul mașinii în care mă aflam a stins farurile pentru a nu fi observat de cel din fața. A depășit mașina și am râs ca proștii de strategia lui. Orice pentru o victorie când cortexul nu s-a dezvoltat, iar imaginea de ansamblu nu se arată. Pentru că adolescenții și tinerii sunt incapabili să cuprindă cu mintea imaginea de ansamblu. Eu nu mi-am putut imagina moartea care ne-a suflat în ceafă. Mi-o imaginez acum când am o fată de 14 ani.

Îi povestesc și Marei despre faptele mele prostești din adolescență. Nu încerc să schimb, să atenuez, să îndulcesc. Încerc să-i fixez în cap că a fi martor mut și pasiv nu ajută. Acțiunea și inițiativa fac diferența. Eu n-am acționat. Nu m-am dat jos din mașină. Nu mi-am sunat părinții. Nu mi-aș fi permis să-i sun. Mara vreau să acționeze. Să se dea jos din mașină. Să-și sune părinții. Să-și permită să-și sune părinții. Ceva a memorat din toate aceste povești. Să nu aștepte prea mult până să vorbească cu noi. Uneori e prea târziu și pentru părinți să vină cu o soluție. Faptul că am auzit din gura ei rostit acest adevăr, m-a liniștit. Am încredere în ea. Îi acord încredere. Dar cum să procedez cu încrederea în ceilalți?

Credeți-mă că nu atitudinile adolescenților mă îngrijorează. Atitudinile adulților din viața copiilor mă agită.

Trei, doi, unu…

Foto: Lorena Dumitrașcu

Toamna se numără bobocii. După 40 de ani numeri realizările. Dar cel mai important după 40 de ani este să te împaci. Să te împaci cu cine ai devenit. Nu se potrivește întotdeauna socoteala de la 20 de ani cu hazardul următorilor 20 de ani.

In discuțiile purtate cu prieteni mereu ne reamintim că am trecut de jumătatea vieții. Atunci se lasă câteva secunde liniștea sau se produce o forfotă străină de voință. Personalitatea fiecăruia decide reacția. Eu imediat anunț că jumătatea vieții m-a prins călare pe balanță. Cocoțată pe talere, într-un aparent echilibru, mă fascinează neștiutul. Chiar nu știu în ce parte o să mă îngreunez, în reacții sau în acceptări.

În funcție de zi, de dispoziție, de întâmplări, accept sau reacționez. Reacționez mai rar, dar potențial există. Când privesc o femeie arabă cu voal pe cap. Nu numesc voalul, deși am citit despre diferitele tipuri de articole vestimentare care ascund femeia. Reacționez. Mintea și corpul se împotrivesc realității femeilor acoperite. Și nici nu caut să le înțeleg pe cele care continuă să se acopere în țările democratice. Tradițiile și simbolurile au împins oamenii să se ucidă între ei din timpurile istorice. Unele tradiții, unele simboluri ar trebui reglate.

Ce știți despre islam și despre motivul pentru care se ucid între ei? Succint, despre islam. Mahomed s-a născut în anul 570 și pe la 40 de ani a avut o revelație. A continuat vreo 20 de ani. Totul s-a scris și a devenit ceea ce azi cunoaștem sub numele de Coran. Moartea lui Mahomed a scindat populația arabă în sunniți și șiiți. Cine a condus după Mahomed? Cine ar fi trebuit să conducă după Mohamed? De aici a pornit totul. A condus socrul lui. Cei care l-au susținut au devenit sunniții. Cei care l-au susținut pe vărul lui Mahomed, Ali, au devenit șiiții. Autoritățile s-au respins ca fiind uzurpatoare și ilegitime, a intervenit doctrina, s-a impus jihadul. De conceptele dar al-islam și dar al-harb ați auzit? Arabii așa își imaginează lumea, dar al-islam, credincioșii, și dar al-harb, necredincioșii. Datoria lor este să ajungem cu toții dar al-islam. Toate statele lumii sunt laice și ilegitime în viziunea arabilor. Și nu găsim soluții pentru acest delir religios.

E greu pentru mine să-mi imaginez conducători ai lumii care se întâlnesc și decid să omoare alți oameni în numele inspirației divine. Inspirația divină este un alt nume pentru interes. Așa simplă este demența umană. Să ne ucidem după interpretări.

O femeie acoperită semnifică pentru mine ucidere în numele divinității. Vizazi de mine s-au mutat niște arabi. Îi privesc și văd prin ei. Îi privesc și rememorez ceea ce cunosc despre sunniți și șiiți. Îi privesc și mi-e frică. Îi privesc și suntem la fel. Eu îi văd ca mine, ca pe familia mea, ca pe cetățenii lumii. Marketingul ar trebui să se ocupe cu seriozitate de ordinea și pacea mondială. Să facă reclamă umanității, toleranței, conviețuirii. Aveam nevoie de o poveste a tuturor ca de aer. Înainte să ne ucidem în numele esenței divine.

Moise, Isus, Mahomed, din ei trei să scoată marketingul un urmaș din care nu lipsește nimeni și nimic.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cel mai bine mă simt când scriu. Cel mai rău mă simt când recitesc ce scriu. Mă consider utilă după ce am scris. Mă consider inutilă în orice oră în care nu scriu.

Printre toate aceste afecte și gânduri, trăiesc o viață cât se poate de frumoasă. Citesc foarte mult, iar lectura te încarcă de gânduri și de sentimente. Demonul amiezii de Solomon mi-a răscolit prin obsesia pentru nimic și inutilitate. Atâția oameni suferinzi pe lume! Atâția oameni implicați să-i ajute, să-i trateze, să-i salveze pe suferinzi! Habarul despre atâta durere desprins din experiența lui Solomon m-a făcut să mă întreb: De ce ținem atât la viață?

Curiozitatea despre viață m-a îmboldit la 16 ani, prima criză existențială. Cum au reușit ceilalți să-și ducă zilele după 16 ani? Ce anume, la interior, ne motivează să trăim? De atunci mi-am dat diverse răspunsuri, satisfăcătoare de alocuri, dar niciodată acceptabile. Încă lucrez cu datul. E dat să fim buni. E dat să fim fericiți. E dat să fim morali. Nu m-a convins nici un dat. Sunt de acord că ceva în noi ne împinge înainte. Să trăim. Să respirăm în primul rând. Apoi să ne căutăm sinele. Să-l așezăm într-o lume. Să-i dăm un rol. Să-i dăm importanță.

Certă mai este rătăcirea omului. De ce ne punem în slujba materialului mai mult ca-n slujba cunoașterii de sine? Chiar este mai ușor? Mă frapează disprețul unor persoane inteligente față de bunurile materiale. Mă frapează dezinteresul altor persoane inteligente față de cunoaștere. Spoiala caracterizează cel mai adecvat aceste două categorii. Bunurile materiale și cunoașterea nu se exclud, se includ. Abordările categoriilor se exclud. Se numește apărare. Ne apărăm, indiferent de categorie, de tot ce ne provoacă disconfort și durere.

De la prima criză existențială am escaladat în alegeri proaste. Mă uit în urmă la viața mea și când nu-mi place ceva mă umplu de neliniște. Iar atunci mă scutur și mă concentrez pe ceva din prezent. Cum nu mai pot schimba nimic, refuz sentimentul de vinovăție. Cum mă bucur de mine cum am ajuns să fiu, caut să pricep în ce am descoperit echilibrul dintre cunoaștere și bunuri materiale?! Vreau să-i îndrum și pe copiii mei.

Aș zice că educația urmată îndeaproape de autoeducație au dus la un oarecare echilibru. Nu stau tot timpul în echilibru, dar mereu reglez balanța. Mă ajută întotdeauna să râd, să scriu, să citesc, familia, prietenii și călătoriile.

Cine mai este mulțumit de cum este în prezent?

Pot spune uneori: M-am trezit la 41 de ani. Cu referire la trecerea timpului. Ieri a fost un moment, o situație, o senzație. De când îmi amintesc lupt să fiu, iar asta mă irită și mă întristează în același timp. Nu cumva am luptat să fiu și am pierdut din vedere cine am fost, cine aș fi putut fi? Ce gând înfiorător și periculos! L-am alungat. L-am reluat ca să-l notez și nu mai revin asupra lui. Are potențial de a mă dezechilibra dintr-o viață pe care o consider suportabilă cu zeci de atingeri formidabile.

O să formulez pe lângă acel gând. În mica mea familie asist îndeaproape la devenirea celor doi copii, Mara și Mateiu. În condițiile actuale de viață, îmbunătățite, ajustate, rafinate de către părinți și stat, când anume se mai întreabă copiii: Care este sensul vieții? Mateiu n-are gândire abstractă, deci preocuparea pentru sensul vieții nu e posibilă. Mara a dezvoltat gândirea abstractă, dar nu cugetă la viitor. Aici consider că mă așteaptă un examen dificil. Cum să-mi îndeplinesc rolul de mijlocitor între copil și societate cu o temelie care amintește haosul?! Lupte în copilărie ca să fiu apreciată și ascultată în familie. Lupte în școală pentru a nu mă afecta comportamentul preferențial practicat cu nerușinare de unii dintre profesori. Lupte în relațiile de iubire acceptate pentru a nu repeta greșelile mamei. Lupte pentru a-mi susține ateismul. Lupte pentru creșterea Marei. Lupte, prea multe lupte. Câtă energie consumată în lupta pentru a fi cum sunt azi! Și nu știu exact cum sunt și cine sunt. Cu exactitate știu ce vreau și ce nu vreau. În prezent mă interesează aplicabilitatea cunoașterii și tehnicile de a-mi păstra calmul.

La 41 de ani mă simt pregătită să înfrunt viața. Ce târziu! Generația mea, generațiile următoare, cei care se nasc și cei care urmează să se nască, suportă o maturizare întârziată. Condițiile de viață acționează ca un duh din lampă. Aproape totul se îndeplinește fără efort. În această notă, nu există un risc de a deveni fundamentaliști? Să renunțăm la gândirea critică și să trăim după cum ne spune să trăim o mână de oameni, cea mai veche poveste din istoria omenirii?! Mi se pare mie? Credeți că înnebunesc, că nimic nu-mi justifică îngrijorarea?

Reprezentanții bisericii au făcut o treabă extraordinară, încă o fac. Trasează sarcini oamenilor. Le controlează fiecare aspect al vieții. Îi pedepsesc. Îi răsplătesc. Îi iartă. În viața practică, maică mea nu spală duminica sau de sărbători. Așa îi cere dumnezeu prin reprezentanții lui. Râd. E amuzant. Dumnezeu imaginat ca forță supremă, creator și judecător se supără că mama, Ioana și Ion spală duminica. În viața intimă, maică mea a considerat sexul înainte de căsătorie păcat, iar a doua zi, imediat după ceremonia religioasă, sexul s-a curățat de păcat. Râd. E amuzant, dar și trist. Gândirea asta e responsabilă de multe violuri suportate de femei în căsnicie.

Pregătită de viață, cu o cunoaștere a ei prin experiență și învățare, mă depășește contextul. Unii dintre noi pur și simplu pierdem momentul. Tot ce mai pot să fac este să-mi ghidez copiii spre oportunitățile lor.
Apoi să mă retrag cu cărțile mele.

O săptămână întreagă s-a scurs pentru o semi-renovare a bucătăriei. Cel mai important, chiuveta este din nou funcțională. Mi-a repornit imaginația suspendată de necesitatea de a fi funcțională și utilă pentru casă. Am apucat din nou drumul către Hornbach, Tempini, Romstal, Dedeman, Ikea.

Duminică am șmotruit toată ziua. Seara îmi sfârâiau călcâiele. În orele petrecute în bucătărie și la chiuvetă mi-am reconfirmat. Curățenia a picat odată cu imperiile. De câte ori pe lună înlăturați praful de pe mobila din bucătărie? De câte ori pe lună degresați mobila de bucătărie? Eu fac de două ori pe an. Sunt sigură de o dată, a doua oară deja am îndoieli. Refuz să devin sclava casei. O casă curată, fără privilegiile datorate originii și bogăției, te transformă într-o persoană cu o voință subordonată. Speli, ștergi, cureți, degresezi în loc să citești, să asculți muzică, să te plimbi, să contempli, să te cunoști pe tine. Ceea ce înfăptuim noi, ca oameni moderni, se numește funcționare practică. Dăm cu aspiratorul, ștergem praful și gata! Cine își lustruiește în prezent tacâmurile? Cine aplică ceară regulat pe mobilierul de lemn? Cine mai are mobilier de lemn? Ei, cu siguranță, oamenii bogați care se bucură de privilegiile datorate originii și bogăției. Clasa de mijloc îi vede rar, îi întâlnește și mai rar. Vedem des săracii. Întâlnim des săracii.

Baia este un spațiu comun în vremurile actuale.

Aristocrația a ținut la intimitatea partenerilor. I-a separat. Ce firesc!

La fel de firești sunt stropii de lângă vasul de toaletă la bărbați. Indiferent de statut, împrăștii când ții în mână un penis fie că ai titlu de lord, fie că te numești simplu Ion.

Separarea menține misterul dintre parteneri. E necesar puțin mister în special dacă vă place să simțiți două lumi ciocnindu-se în intimitate. Erich Fromm se exprimă frumos. Să văd dacă pot să redau. Natura ne-a oferit un exercițiu de concentrare: actul sexual. Dacă te gândești la șmotruială, stropii de urină, impozitul la mașină când faci sex, atunci nu te concentrezi. Dacă nu te concentrezi, atunci nu te implici. De ce faci sex dacă nu te implici? Asta e greșeala. Te implici în relație, te implici în sex, te implici pentru sporirea și menținerea bunăstării sufletești.

Vedeți, chiuveta funcționează. Merg să mai spăl niște vase ca să-mi pregătesc un articol și pentru mâine. Ce ați citit în săptămâna care tocmai a trecut?! Și ați râs?!

În ultimii doi ani, prin intermediul Facebook, am avut ocazia să-mi revăd prietenele din copilărie. Nu ați înțeles exact ce vreau să spun. N-am purtat un dialog revigorant cu prietene din perioada școlii. Nu. Fetele fetelor m-au năucit prin asemănare cu mamele lor. În special vârsta lor s-a suprapus peste vârsta mamelor. În continuare, când rememorez zilele de liceu sau de facultate, par că aparțin anului trecut. Timpul nu-l simt. Timpul îl observ în fotografii. Chiar și oglinda mă minte, căci oglinda reflectă, dar imaginea aparține sentimentelor.

Așadar, fetele prietenelor mele și Mara mea suntem noi. M-am oprit câteva minute asupra unei fotografii cu o splendoare de fată. Înzestrată cu îmbinări dezirabile, chipul și trupul în armonie, am zâmbit cu tristețe. Mama ei mi-a povestit că într-o ceartă, se ciondănesc des în ultima vreme, i-a reproșat că nu a făcut nimic cu viața ei. Oh, toanele adolescenței cât pot să rănească!

Mama ei i-a schimbat viața în întregime. S-a căsătorit îndrăgostită de un bărbat mai mare cu 20 de ani ca ea. A crezut că e îndrăgostită. Ceea ce a sedus-o a fost puterea. Nimic nemaiîntâlnit în istoria bărbaților și a femeilor. Ea l-a luat pentru bani. El a luat-o pentru frumusețe. Nu și-au propus, dar le-a picat bine amândurora. Le-a picat bine pentru câțiva ani, iar apoi, cum cuplurile au demonstrat în timp, relația lor a pierdut echilibrul. Nu-ți suporți jumătate de veac partenerul pentru bani sau frumusețe. Cred că îți poți suporta jumătate de veac partenerul dacă începuturile aparțin iubirii pasionale și dezinteresate. Când te doare lipsa celuilalt. Când te doare prezența celuilalt. Când plângi și râzi în același timp. Când în brațele celuilalt respiri ușurat și te simți acasă. Exact, patetisme din astea! Patetismele susțin cuplul trecut de 20 de ani de conviețuire.

Fără căsătoria mamei cu acest bărbat, în prezent tatăl, splendoarea de fată înzestrată cu îmbinări dezirabile, chipul și trupul în armonie, nu și-ar fi luat un an, după terminarea liceului, să călătorească prin Asia, America de Nord și America de Sud. Mama ei a crescut într-o familie tradițională ca a mea. Tatăl zice, restul execută. Clasa de mijloc rar are acces la lumea bogaților. Mama și-a folosit cea mai cunoscută armă: frumusețea. Tot potențialul ei s-a pierdut sau s-a ajustat în numele frumuseții. N-aș putea judeca niciodată o persoană care vrea să-și depășească condiția. Aș critica un comportament reprobabil. O căsătorie din interes nu o încadrez la comportamentul reprobabil. Dezinteresul pentru dezvoltarea și atingerea potențialului îmi activează criticismul. Nu-mi trebuie mult să exagerez cu critica mai ales în prezența persoanelor care refuză cunoașterea.

Îmi pare rău de prietena mea, de faza prin care trece cu fata ei. Sper ca în următorii ani, cu un cortex mai dezvoltat și cu un autocontrol mai exersat, or să fie capabile să comunice și să-și arate empatie. Nu o putea fata să-și ierte mama că nu-l iubește pe tata. Nu o putea mama să fie sinceră cu fata despre sentimentele ei romantice. M-aș bucura să stea de vorbă și să se asculte fără să judece. Să-și evalueze prezentul și să-și schițeze viitorul.

Soarele e unul,
Mama una este.
Grigore Vieru

Foto: Lorena Dumitrașcu