Imaginați-vă o porțiune de autostradă în Germania fără limită de viteză. Ai amândouă mâinile pe volan, sufletul nu ți se împotrivește, trupul nu te chinuie. Apeși accelerația. De ce nu?! Mașina fuge ca năluca din cântecul cu Moș Crăciun. Senzația e fantastică. Conduci stăpânit de ceva indefinibil. Și continui să apeși accelerația, și o apeși, și o apeși.

Cam în felul acesta trec oamenii prin viață până la 40 de ani. Apasă, apasă, apasă până dau peste un șantier în lucru. O boală, o pierdere, o durere, un sentiment te obligă să apeși frâna. Unde te-ai grăbit, dar mai ales unde te grăbești nu știi să-ți răspunzi. Tu ai condus grăbit fără să cunoști cine sau ce te mână.

Mânată sunt și eu. Duc copiii la școală, la activități, la întâlniri sociale, la doctori, la munte, la mare. Duc situații întortocheate și supărătoare care nu mă privesc direct. Duc situații care mă privesc direct, la fel de întortocheate, la fel de supărătoare. Consumul uman a atins paroxismul. E bucata de autostradă fără limită de viteză. De ce să nu calc, de ce să nu port pe umeri, cu importanța aferentă, întreaga lume?! Mă tulbură peste măsură platitudinile cărora le aloc atenție.

În stări sufletești jalnice îmi privesc copiii. De ce nu este suficient că am făcut copii și că îi cresc?! Nu este.

Miercuri am participat cu Mara la un atelier ținut de Mihai Toth în colaborare cu META Spațiu. Dragi părinți, țineți minte și propuneți copiilor asemenea ateliere. Se vor distra într-un mediu stimulant. Arta într-o manieră jucăușă împotriva acaparatorului mall. Merită efortul.

Am privit-o îndelung pe Mara în timpul atelierului. Plictiseala i-am sesizat-o. Curiozitatea i-am pândit-o. Interesul s-a pus în mișcare la realizarea unei instalații dinamice.

Voi ce propuneri le faceți copiilor pentru petrecerea timpului împreună?