Joi, 26 noiembrie 2015. Plouă.

Mi-a apărut al doilea articol pe Hyperliteratura.

Nu vă este ciudă pe Creangă? De fiecare dată când încep un text nou, Creangă se face simțit.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…”

Fraza îi aparține, iar noi toți ceilalți trebuie să acceptăm și să găsim alte fraze de început. Ceea ce nu este deloc ușor.

M-aș fi bucurat să vă ademenesc în cercul îngust al vieții mele cu o asemenea exprimare. Nu. Rămâne să mă străduiesc. Eu și toți care căutăm să atragem atenția prin scris. Niște mâzgălitori.

Cu tot efortul, aleg mărturisirea. Pentru mine, Cartea, scris cu majusculă, am individualizat cuvântul, este un roman de Jules Verne.

Copiii căpitanului Grant.

Fără lectura acestei cărți nu știu cine aș fi fost. Nu eu, asta e clar. Îmi dau seama în timp ce scriu că s-ar putea să vi se pară patetic. Nu-mi permit să iau în calcul lipsa de actualitate. Aventurile din universul lui Verne sunt înlocuite de Google Earth și ofertele agențiilor de turism.

Mă întreb ce aș fi ales în adolescență dacă mi s-ar fi propus o excursie de șapte sau zece zile în Australia? Pot confecționa un răspuns. Aș fi ales Australia. Aș fi ales și aș fi pierdut. Mă simt în măsură să afirm. Fără Jules Verne, fără toate cărțile pe care le-am citit, nici o destinație n-ar fi avut vreo semnificație.

Există o discuție în jurul acțiunii de a călători. Turist sau călător. Nu am fost în viața mea turist. Peste tot în lume unde am ajuns, am pășit cu afecțiune, plină de povești și infectată de plăsmuiri. În Anglia, în Zanzibar, în Cabo Verde, am călcat pentru prima dată pământul, dar eram la a doua sau chiar a treia vizită. Prima vizită în imaginar, a doua în oniric. În punctul acesta iar pot fi considerată patetică. Mi-e teamă că și plictisitoare.

Din vârful nasului meu vă întorc lipsa de considerație.

Continuarea pe Hyperliteratura.