Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!

Aventurile din universul lui Jules Verne sunt înlocuite de ofertele agențiilor de turism

hyperliteratura-jules-verne-editorialJoi, 26 noiembrie 2015. Plouă.

Mi-a apărut al doilea articol pe Hyperliteratura.

 

Nu vă este ciudă pe Creangă? De fiecare dată când încep un text nou, Creangă se face simțit.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…”

Fraza îi aparține, iar noi toți ceilalți trebuie să acceptăm și să găsim alte fraze de început. Ceea ce nu este deloc ușor.

M-aș fi bucurat să vă ademenesc în cercul îngust al vieții mele cu o asemenea exprimare. Nu. Rămâne să mă străduiesc. Eu și toți care căutăm să atragem atenția prin scris. Niște mâzgălitori.

Cu tot efortul, aleg mărturisirea. Pentru mine, Cartea, scris cu majusculă, am individualizat cuvântul, este un roman de Jules Verne.

Copiii căpitanului Grant.

Fără lectura acestei cărți nu știu cine aș fi fost. Nu eu, asta e clar. Îmi dau seama în timp ce scriu că s-ar putea să vi se pară patetic. Nu-mi permit să iau în calcul lipsa de actualitate. Aventurile din universul lui Verne sunt înlocuite de Google Earth și ofertele agențiilor de turism.

Mă întreb ce aș fi ales în adolescență dacă mi s-ar fi propus o excursie de șapte sau zece zile în Australia? Pot confecționa un răspuns. Aș fi ales Australia. Aș fi ales și aș fi pierdut. Mă simt în măsură să afirm. Fără Jules Verne, fără toate cărțile pe care le-am citit, nici o destinație n-ar fi avut vreo semnificație.

Există o discuție în jurul acțiunii de a călători. Turist sau călător. Nu am fost în viața mea turist. Peste tot în lume unde am ajuns, am pășit cu afecțiune, plină de povești și infectată de plăsmuiri. În Anglia, în Zanzibar, în Cabo Verde, am călcat pentru prima dată pământul, dar eram la a doua sau chiar a treia vizită. Prima vizită în imaginar, a doua în oniric. În punctul acesta iar pot fi considerată patetică. Mi-e teamă că și plictisitoare.

Din vârful nasului meu vă întorc lipsa de considerație.

Continuarea pe Hyperliteratura.

Parisul fără pretenție, cu atenție

Mă gândeam chiar acum, poți să mai scrii ceva despre Albă ca Zăpada? Da, Albă ca Zăpada povestea.
Răspunsul, unul negativ, descumpănește sau pe mine mă.
Reacția mea, această derută, își găsește explicația în intenția mea de a scrie despre Paris. Poți să mai scrii ceva despre Paris?
Răspunsul este unul pozitiv.
Da, poți.
Poți dacă lași în urmă turnul Eiffel, Champs Elysees, Arcul de triumf și Louvre-ul. Îmi imaginam acum în timp ce scriam cum adun în pumni aceste embleme pariziene și le depozitez într-un sertar al memoriei.
Iar acum să pornim să cunoaștem Parisul, fără hărți, fără o destinație anume. Turistul vrea să ajungă undeva, are comandamente pentru excursie.
Dar de fiecare turist răspunde un eu, iar eul, prin experiența și flexibilitatea dobândite de a jongla cu instanțe și instincte, are capacitatea de a surzi.
Nu mai răspunde cererilor cu pretenții imperative de a face poză cu obiectivele, uneori unicul scop al concediilor.
Fără aceste pretenții, începi să pierzi agitația și febra punctelor de atracție însemnate pe ghidul din mână. Pierzând pretenția, atragi atenția.
Devii atent în jurul tău, vezi ferestre mici, un ghiveci ascuns, fețele oamenilor. În marile orașe ale lumii, oamenii aproape nu au fețe, chipul se estompează. Turistul cere indicații unor fețe imprecise.
Plimbându-mă săptămâna trecută printre ferestre mici și oameni cu fețe, mi-am apropriat Parisul. În piata Vosges m-am tolănit, la terase am sporovăit, pe străduțe m-am oprit să privesc, să simt, să iau, să cuprind un ritm. Pentru ritm, mesele acelea mici cu două scaune, cu un pahar de vin în fața sunt de mare ajutor. Alcoolul deschide porți în realitatea oricui. Zi după zi, m-am străduit să deschid multe porți în realitatea mea. Unele porți abia le-am crăpat puțin, dar luminii nu îi trebuie prea mult.
Iar acum, la câteva zile după Paris, în fața calculatorului meu, simt acel spațiu îngust pe care l-am creat în puținele mele zile pariziene, strălucesc cumva.