Luni ne-am pus pe drum. L-am lovit în jur de 10 dimineața. S-a nimerit cât să trecem peste catastrofa dintre Plugova și Herculane. S-a rupt șoseaua. Nu s-a rupt orice șosea, ci una asupra căreia s-au efectuat lucrări cu o săptămână în urmă. Nu mă mir. Nici un român cerebral nu se mai miră. În România continuă să se fure ca în codru.

Pe drumul național, pe o parte și pe alta, natura și-a dat drumul. Totul e verde și înflorit. Renașterea primăverii ascunde suficient. Unii români nu-și încap în piele admirând frumusețea patriei. I-am admirat și eu frumusețea. Am revenit la Timișoara pe Moldova Nouă. O bucată de drum, bolovani cu funcție de pod, fac legătura între Șvinița și Berzasca. Peisajul superb te ajută să ignori pericolul. La noi catastrofele și cancerul se întâmplă altora. Până când se operează pe creier verișorul cu care ai crescut. Până moare în accident de mașină fata unui prieten de familie. Aceste situații sunt ale mele. Nu e întrecere, dar puteți să completați cu nenorociri personale.

Aceasta e România, o țară căreia i se fură și speranța. Știu ce vorbesc. Ies în parc cu Mateiu și mă lovesc de viitor. E dureros.

Luni l-am celebrat pe tata. A împlinit 70 de ani și a adunat oameni în jurul mesei. M-am bucurat. Consider adunarea aceea o realizare. Câți oameni suntem capabili să adunăm în jurul nostru? Oameni care să ne placă din când în când, să ne iubească tot timpul și să ne critice pentru a frâna delirul de grandoare? Eu nu știu câte persoane mai pot strânge în jurul meu. Dacă ieri nu ar fi tresărit sufletul în mine admirând Dunărea, m-aș fi suspectat de o ușoară și închipuită depresie. Dar în continuare mă bucur de peisaje, de literatură, de zâmbetele Marei și ale lui Mateiu, de sărut, de ceaiul verde, de.

Mă bucur. Mă deprim. Mă enervez. Rar mă entuziasmez. Aproape deloc nu mai simt ceva intens. Ca atunci când te îndrăgostești. M-am săturat de prostie și lipsă de control. Îmi doresc nespus să cresc ca persoană. Să nu mă opresc din dezvoltare. La cei 40 de ani neîmpliniți mă interesează să depășesc frici și să grăiesc franc. Ca Orhan Pamuk când i-a mărturisit unei doamne din sală că a ucis bucuria adunării cu întrebarea adresată.

Suntem oameni. Suntem vii și ne simțim vii. Cei care se simt. Avem conștiință. Ceva din noi, acest ceva dezbătut de religie și filozofie, ne dă bătăi de cap. Suntem buni. Suntem răi. Ucidem din instinct. Ucidem premeditat. Nu ucidem. De ce ucidem? De ce ne ucidem între noi? Răspunsurile s-au adunat în bibliotecile lumii, dar nimeni nu ne-a lămurit. Tot mai des îmi frământ mintea cu datul ființei. Caut un răspuns al meu. Să mă mulțumesc pe mine. Să mă potolesc când urăsc oamenii. Ca atunci când lecturez Soljenițîn. Să mă entuziasmez când aplaud oamenii. Ca atunci când mă aflu în prezența unor persoane bune și blânde. Ce înseamnă să fii bun? Înseamnă să fii fără de greșeală? Astea-s pretenții cu iz de morală creștină. Să fii bun înseamnă, pe cât e cu putință, să te corectezi constant în gânduri și sentimente. Să fii bun înseamnă să cunoști compasiunea. Să fii bun înseamnă să judeci, dar să nu arunci cu pietre. Să fii bun înseamnă în primul rând să iei oamenii și lucrurile ca atare și să acționezi în funcție de situație. Să fii bun presupune și să fii egoist îngrijindu-te de starea ta de bine. Un om lipsit de stare de bine este un om vulnerabil. Răul dă năvală. Sectele religioase dau năvală. Drogurile dau năvală. Prostia cotropește.

Starea de bine este esențială. Dormiți. Beți apă. Hrăniți-vă sănătos. Priviți cerul. Transpirați cearșafuri. Meditați. Citiți. Destupați-vă mintea. Mintea e aliat și dușman în același timp. E ceva de lămurit. Lămuriți-vă cât puteți.

Foto: Carmen Vulpea boemă