Ma numar printre persoanele norocoase care pot spune cu mandrie ca au cel mai bun prieten. Fiinta aceea care iti este alaturi fara s-o simti si se impune majestuos in orice prilej mai impiedicat, sufletul acela mare care vine sa-ti completeze tacerea intr-un episod al lacrimilor, omul asta mic care stie ca a rade cu pofta inseamna un triumf in societatea umana.
Fara a ne alege prietenia, s-a intamplat sa fim prietene in acea perioada in care iti trebuie extrem de putin interes, ca sa nu zic nul, de a placea pe cineva! Poate pe noi ne-a unit prajitura diplomat de la cofetaria Domnul Goe. Oricum am purces la drum de la o secunda prozaica. In timp ce, a devenit important si curios. Suficient de vesele cat sa incantam privirile, ni se atragea atentia asupra acestei relatii seducatoare, dar amagitoare cu care ne mandream.
Cuvantul acesta, relatie, ne facea sa stambam din nasucuri si sa radem. Cine credeti ca a gandit macar o clipita raportul dintre noi, in schimb, am tesut ca paianjenii fire invizibile la legamantul, inlantuirea care eram. Si asa m-am ales cu un prieten si D-zeu a fost binevoitor si bland, si mi-a mai prins inca o prietena in plasa de paianjen, si peste un timp, inca o prietena!
Si astfel mi-am insusit cantecelul cu panza de paianjen si cu elefantelul, pana intr-o zi…
Nu a avut nimeni dreptate! S-a prapadit pe drum una din ele, a incetat sa ma-ndrageasca soptindu-mi in ureche functia de multime vida care o s-o indeplinesc in al ei cuget de Dalila( exclus aceea care continua sa devoreze si azi aceeasi prajitura diplomat)! Si m-am simtit umilita, si-am ras, si-am plans, si am pierdut copilul din mine!
Organizata social, de la aceasta imprejurare nenorocita m-am surprins personaj, desi creierul functiona. M-am trezit vorbind spaniola si cineva ma striga Maria Fernanda sau Consuelo, sau Guadalupe… Actiuni neverosimile au continuat sa se desfasoare nestingherite. Cineva, oricine sau oarecare mi-a transat elegant si raspicat sentimentul de incredere in fata diplomat. Irascibila si suparacioasa de fire, am reluat conversatia, repetand cu o mina de gradinita, informatia, doar pentru a ma asigura ca am inteles bine.
Da, pricepusem perfect, nu doar bine, si da, fusesem mintita de una din cele mai bune prietene conform acuzatiei formulate de cineva, oricine sau oarecare!
Excelent! Strasnic!
N-am ezitat nici cat sa clipesc. Era acolo, indeniabila si darza, confienta mustea. Sentimentul de neincredere nu s-a simtit asijderea cum noi nu constientizam rotirea planetei.
Poftim magarie, poftim fapta marsava care izbeste falnic ca o demonstratie facuta mie insami ca totusi continui sa fiu om.

Sa fie 19, sa fie 25 varsta cand privind in urma poti face un buchet de experiente. Ai sansa sa le rearanjezi cu alta sensibilitate. Eu revin mereu la Proust. Recuperez timpul pierdut in ipostaze mediocre sau imprejurari nesemnificative. Durerea de cap a unei prietene a determinat o rascolire a unor puternice temeri de pe vremea licelui si generalei. I-am oferit o pastila imediat si i-am mai lasat inca doua pentru mai tarziu. Doua buline albe poposeau in palma si cautam unde anume sa le pastreze pana acasa.
Nonsalant mi-am scos agenda, am cautat mijlocul pentru a rupe doua foi perfect, si am smuls cu putere. Banalul gest a dezlantuit un sir lung de asemanatoare purtari in fata unui caiet, si astfel am revazut lucrari de control la matematica, fizica, istorie, chimie, geografie etc. Se poate sa ma fi incruntat, dar imediat am glumit pentru a alunga greoiul sentiment de neliniste. Frica de lucrarile de control o consider o teama patologica vârâtă in minte si in suflet de profesorii – ostasi. Nu vreau sa ating deloc acest subiect, am reticenta si in fata unor asa zisi profesori, dar si vis-a-vis de comportamentul elevului de azi. Am fi cu totii mai multumiti, stiu sigur asta fara a-mi cauta argumente, daca profesorii si elevii si-ar asuma scoala lui Constantin Noica.
Visez la o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari. Dar nu vedeti ca au si ei de spus ceva, de marturisit ceva? Si nu vedeti ca noi nu avem intotdeauna ce sa le spunem? Suntem doar mijlocitori intre ei si ei insisi. Gandul scolii, aceleia in care nu se preda nimic ma obsedeaza. Stari de spirit, asta trebuie dat altora; nu continuturi, nu sfaturi, nu invataturi. De aceea nici nu trebuie lectii. Chiar unui om care te intreaba, nu ai nevoie sa-i dai „lectii”. O carte pe care o scoti din biblioteca, un preludiu de Bach pe care-l pui seara, in liniste, sau un exemplu de seninatate intelectuala, sunt mult mai educative decat o lectie. Oamenii aceia tineri vad ca vrei sa incorporezi o idee si incep sa incorporeze si ei una, (Poate „gandul unic”, de care vorbea Parvan). Cred ca scoala asta trebuie facuta.
Mijlocitor mi-am ales sa fiu si eu, cu promisiunea de a-mi arunca armura profesorului ostas si cu rugaciunea de a gasi „pamant roditor” in copiii de azi!

Cum anume realizam ca nu mai suntem copii? Se sparge balonul in care traim, dispare zambetul candid si se impune unul deloc prefacut, doar impus. Se intampla ceva in viata ta, ceva marsav si continui sa surazi! De ce? Maturitatea vine in galop, izbeste fragilul balon, iti demonstreaza ca un imperativ categoric kantian ca tot ce era frumos si inexplicabil este acum, daca nu  hidos si explicabil, cel putin comun si in imediata apropiere.
Liantul intre esteticul inocentei si responsabilitatea profunda a adultului provoaca dezechilibru emotional. Angoasa prezentului starneste suspiciuni in urechile lui D-zeu, care sunt prietenii. Si te uiti in ochii lor mari si nu te mai gasesti acolo. Tabloul care te infatisa pe tine in propria lor retina e o panza goala.
Si incepe tanguiala!
Apreciez micile gesturi si dezinteresul faptei. Cuvinte de pretuire la spatele unui caiet de chimie de clasa a VIII-a ale unei prietene, o atentie neasteptata de la un amic plecat cu serviciu in strainatate, un tort de la un iubit pentru cateva luni implinite, o privire admirativa  de la o frumoasa domnisoara! Imi plac toate acestea si multe altele, le gasesc un deliciu in viata mea de muritor. Daca indragesc toate acestea, cum se face totusi ca acum ma indoiesc de toate?
Scormonesc trecutul si nu mai dibuiesc nimic. Imaginatia imi creioneaza o mana cu o guma de sters care nimiceste rand pe rand comorile sufletului meu.
Oare intamplarile nefericite ne fac persoane responsabile?
As vrea sa refuz acest adevar sau nu, ca pe un fel de mancare. Nu multumesc, imi este suficient ce am simtit pana acum!
Stau in genunchi in fata vietii! O recunosc de stapan capricios prin chiar visele diminetii. Se facea ca trebuia sa mor, trebuia sa sfarsesc eu, familia mea si prietenii mei. Unii au ales inecul ca sfarsit, eu m-am tocmit ca precupeata pentru un alt fel de pierzanie, si m-am decis sa ma arunc in gol de pe acoperisul casei. Inaintea mea a sarit altcineva, si de jos mi-a facut semn ca nu, nu poti deceda in felul acesta, ci doar sa-ti rupi oasele. Rapid am invocat disparitia printr-o injectie in gat.(e doar un vis). Degeaba s-a dovedit a fi si aceasta metoda. Intervenea un lesin, asteptam moartea in timp ce faceam semne sa nu fiu inca ingropata pentru a nu ma sufoca. M-am trezit din neputinta de a sucomba.
Inexplicabil mi-am gasit gestul in urma trezirii. M-am intors pe partea cealalta a patului fara sa ma simt usurata ca a fost doar un vis urat. Mai tarziu mi-am explicat purtarea de una singura.
Nu o sa fac afirmatia ca nu mai vreau sa traiesc, doar ca am realizat ce insufletire de ciocolata amara au adultii. De azi, de ieri, si de maine pana la restul zilelor mele o sa am niste ochi cu lentile de contact de culoarea suspiciunii, un suflet hatru, dar lipsit de ingenuitate, o sa fiu inconjurata de persoane care ma folosesc si le folosesc!
Pornesc la drum…

Se intampla sa suferi si se intampla pe un esafodaj al propriei vinovatii. Si atunci vine tacerea. Esti mut, de durere si de umilinta. Te faci micut micut si cauti un obiect asupra caruia sa-ti fixezi privirea. Materialitatea nu-ti patrunde in priviri, e neutra, rece, nu este om! Oare ce anume te face om? Evolutia, divinitatea, constiinta?
Seara la asfintit, mai ies uneori sa-mi plimb cainele si fara sa-mi dau seama incep sa ma bucur. In stanga sta mandru un copac chel cu o chipie de ciori asezata strengar, in fata, o punga de plastic danseaza in aer, langa piciorul meu, un nasuc umed  de patruped se ridica curios pana la obraz pentru un pupic .
Sunt in sfarsit simpla, la suflet, la purtare, la privire. Inca nu pot sa definesc ce anume contine acest moment al zilei, ganduri de sinucigas, recunostiinta de creatura a lui Dumnezeu, multumiri pentru viata pe care o traiesc, miros de bunici si dulceata de gutui, degrigolada de senzatii intr-o singura faptura.
Ma opresc in loc sa admir acelasi drum din fiecare zi. Bineinteles deloc strain, dar cu desavarsire necunoscut ochilor. Ma rotesc in jur cu sezatia libertatii pe limba, o simt pe papile gustative ca pe o prajitura aburinda la care tanjesc dupa ce, intr-o seara anterioara, o servisem oniric pe farfurie. Un vis destul de dulce, momentan incerc sa dorm cat mai putin. Starea de veghe ma chinuie in cosmaruri, in neputinte si iscoade.
Ofer la schimb, suflet de oglinda, destul de frumos, dar spart si te poti taia in cioburi, risc intr-adevar, dar targul este intre mine si sufletele haine, pentru o lacrima! Cand s-a impus linistea, mi-au secat lacrimile. Si vreau sa plang, atata tot, sa plang pana la iluzia seninatatii. Si atunci o sa-mi asez capul pe perna…