Radu intreaba: ddunia, tie de ce ti-e dor?

Mi-e dor de siropul de zmeura al lui bunica mea, de verile copilariei, de merele coapte, de mirosul de prelata cand patrundeam in circ, de Sailor Moon, de momentele cand jucam cu mama baba oarba, de derdelusul unde mergeam sa ma dau cu sania, de un sentiment rasunator, de fantanile ce au cumpana, de lenevitul in malul Dunarii, de lubenita, mi-e dor de atatea si atatea, iar eu nu numar atatia si atatia ani.
Devenim niste batrani din cauza nostalgiilor care ne apasa. Ieri mi s-au umezit ochii la circ pentru ca mi-am amintit de numerele la trapez ale anilor trecuti. Ieri am fost plina de DOR.

Randurile de mai jos ii apartin lui Amy, o tanara domnisoara din State. Le astern si printre mazgalelile mele, deoarece am zarit sinceritatea, tineretea, gandurile nefiltrate, entuziasmul. Vreau si eu putina emotie politica!

 On July 24 we went to see Obama speak near the Brandenburg gate.
I thought I´d go be a good American and inform myself about Obama´s policies,
seeing that I knew so very little about him even though I figured he was
probably the best candidate.
After waiting 4 excruciating hours in the hot sun, his very general speech (of
which he read every word) about German/American relations and history (barely
touching on his ideals as candidate for president) fell on tired ears. I was
disappointed that he didn´t take a stronger stand on important issues like war
and environment. But we were right up close and it was nice to be a part of the
event.

As vrea sa pot dispune de propriul meu talmaci de vise. Existenta mea onirica numara simtiri redutabile. Dimineata, printre cearsafuri, in oglinda, sarutandu-ma cu Leto, ma gasesc plina de intrebari.
Meditatia asta, a subconstientului, imi infatiseaza fie situatii, fie persoane, la fel ca tie sau lui, cu diferenta ca impactul produs asupra mea imi ingheata mainile, imi amorteste gandirea.
Dupa o noapte intesata de vise, acum ceva vreme, intalnindu-ma cu persoana care imi tulburase somnul, m-am retras usor, ca o broasca testoasa, in interior. Mi-am lasat ochii sa urmareasca firul discutiei, corpul continua sa fie prezent, cu degetele mai urmam un ritm haotic, dar mintile erau duse, atat de duse, ca faptura mea sociala era cuminte.
Empatia mea incepe si se termina cu sora mea.
Ieri am descris indispozitia. Am mers la dentist si am prins o stire despre numarul crescut de someri de la noi. Eu planuiesc sa plec la Bucuresti saptamana viitoare. Ma perpelesc singura. Sunt plina de contraziceri. Ma mahnesc nenorocirile, dar capriciile imi dau ghes spre placeri.
Si tot ieri, ca faptura sociala, am fost cuminte. Prietena mea, actrita, mi-a subliniat asta. Am prieteni, pictor, fotograf, sculptor, muzician, iar pictor etc. Propriul areopag, cu intalniri saptamanale la Segafredo din centrul Timisoarei.
Si ochii erau ieri la fel de linistiti. Mi-a lipsit dracusorul, nejdia. Am incercat sa ma explic, caraghioasa incercarea, am renuntat, punand la randul meu intrebari.
In drum spre casa aseara, am intalnit un caine in trei picioare, la un semafor, masina vecina transporta o familie, patru copii in spate, fete toate, cu basmaluta fiecare, in fata, mama, cu batic, tatal cu barba. Am strambat din nas religios. Ajunsa acasa, imediat ce am pus capul pe perna, Hypnos mi-a cerut imediat socoteala.

Articolul meu din Jurnalul elevului, An I / Nr IV / Noiembrie 1999, sub indrumarea profesoarei Loredana Dragolici

Cel care nu-si poate gasi inlauntru cuvintele pentru a le gasi apoi cu voce tare, poarta conversatii imaginare. Este o fiinta pustie, singuratica. Dar singur este oricum, izolat in propriul turn de fildes. Curajos, vorbaret, indraznet? Iata ceea ce nu este el in realitate. Este, de fapt, un mic geniu neputincios. Gandeste mult, dar nu poate asterne pe hartie nimic. Nu poate lasa mostenire decat orele de sudoare pierduta. Aceasta persoana trece prin diferite stari: depresie, bucurie, nebunie. De nebunie ii e frica, nu vrea sa o ia razna.
Plange ca un copil si cutreiera dealurile la apus. Observa natura si o simte in toata splendoarea ei. Mii de cuvinte ii navalesc in minte. Iarasi incearca sa scrie ceva. La sfarsit rade de ceea ce a scris, nu gandise asa, dar mana nu l-a ascultat.
Se afla pe marginea unei rape. Da cu piciorul intr-o piatra si asculta zgomotul sec. Ridica mainile si o pala de vant ii umfla hainele. Simte cum pamantul ii fuge de sub picioare, dar nu. Se da un pas inapoi, se arunca la pamant. Rupe iarba. Insulta.
In biroul lui viseaza in fata masinii de scris. Este incordat. Scrie ce-i trece prin cap, apoi se culca. Va continua dimineata.
A doua zi reciteste ce a scris. Se mira: a scris el asa ceva? Citeste in continuare, din ce in ce mai mirat; nu a iesit ceea ce vrusese el, dar ii place. Multumit de sine, incepe sa fredoneze o melodie din copilarie. Dar privindu-se in oglinda, framantarile apar iar. O sparge. Sangele picura si el priveste pierdut. Se spala si iese. Are programare la psiholog. Azi, la sedinta, se descopara pe sine insusi. Nu va mai scrie un timp. Va lua pauza, va pleca in concediu pana se va stinge focul din interior. Apoi o va lua de la capat. Daca framantarile nu vor disparea, va lupta cu ele pana le va birui. Isi promite asta.
Dunia Tuel
cls a X-a, Liceul Pedagogic

Ma auzii cum rad. Sanatos, strasnic, atragator. Singura in camera, asteptand sa inceapa Jordan, film politist, pe canalul Hallmark, il luai pe Rushdie in brate. Salman Rushdie. Nu e prima data cand ma distreaza. Naratorul lui este plin de haz.
15 august 1947, sorocirea independentei Indiei. Nu cred ca o sa uit aceasta zi, nu am preluat informatia din manualul de istorie.
Ghiocei in noiembrie, de hrean am uitat de mult. Vestitorii se gasesc inselati si amagiti in gradina. Viorele inflorite, fetite de 3-4 anisori carora le zambesc.
O frantuzoaica blonda in jur de 5 anisori. Am cochetat cu ea, iar in final i-am recunoscut: Tu es tres jolie! S-a rusinat putin, nu mult, doar o clipita, apoi a venit raspunsul: Vous si! Ieri seara. Alta copilita. Ne-am privit, ea curioasa, eu distrata, am zambit. Mi-a intors rasul fara sunet.
Scaparari confectionate de inima mea.

Uniforma, tinuta ma preocupa pe mine in acest minut, si ce cusur provoaca ea in conduita oamenilor. Politistii, un exemplu. Nu este o poveste cu Garcea, deloc.
Nu toti, nu generalizez, vociferez pe marginea unor reflectii desprinse din contactul cu doi functionari. Imi pare rau sa o scriu, indur greu constatarea ca romanii au tot militie si nu politie. Oamenii astia sunt lipsiti de bun simt, deontologia nu o cunosc nici ca termen, nici ca etica profesionala. In prezenta lor nu trebuie sa ti se auda respiratia. Prea banal?
Revin la uniforma. Ea trebuie sa fie cauza mitocaniei lor. Sunt convinsa ca tinerii fiind, au adunat atatea frustrari, incat ajungand niste bieti functionarasi in tinuta reglementara, isi platesc toate umilintele, esecurile, jignirile adolescentei. Formula lor de adresare este ba! O sa reformulez, adaptez si o sa redau o gluma a lui Seinfeld. Ei cuvanteaza asa nu din cauza imbecilitatii, cum automat ajungem sa credem, ci din pricina ca nu au putut sa scoata mai mult din encefalul lor. Judecata lor este una a madularelor.
Reamintesc, perorez aici, plina de aroganta, apucaturile a doi politisti, oricum, pot sa dublez, triplez, inmultesc numarul, dar prefer operatia fara anestezie. Ce simt si ce am simtit.
O fosta colega de generala este politista, sotul ei asijderea. Imi sunt dragi. Deci nu mi se cuvine partinirea.
As vrea sa procedez in urmatorul fel: cand o sa se intample sa mai fiu deranjata de un pricajit de zeu-functionar public, sa ma ridic mandra, sa-i arat obrajii rosii, si sa-i arunc in fata faptul ca existenta lui numara multe galeti de fecale sau direct cacat, de ce sa fiu distinsa in exprimare?
Dar cum intotdeauna stiu ca o problema are mai multe aspecte, constientizez rapid ca numai eu am de pierdut. Nu asa se impotriveste unei mentalitati sau sistem.
Poate ar trebui sa le pun o lumanare la biserica, rugandu-ma pentru binele lor, dar Dumnezeu ar lua-o ca pe o sfidare la adresa Lui, si nu-mi doresc, ca si asa Il necajesc si fara glume cretine.
Si intentionam sa mazgalesc ceva desfatator, la sugestia sorelei mele. M-a mustrat ca exprim doar fapte melancolice si revoltatoare, iar eu sunt o fiinta joviala. Rad extrem de colorat. Scriind, mi se nazare sa ma afirm asa cum socializand nu se prea sesizeaza, jalnica, tanguitoare si deceptionata.

Sorin Lavric, Gabriela Adamesteanu si Joc secund. Aseara: Ce viitor mai are filozofia? Asta seara: Opere. Gabriela Adamesteanu. Aseara: in timp ce se discuta de intrebarile clasice ale filozofiei, de sensibilitatea religioasa a oricarui filozof, Ciprian Valcan isi studia o mana. Mana scriitorului, stravezie, dificila, plapanda. Asta seara Cornel Ungureanu a facut acelasi lucru, studiul palmei si al degetelor. Ceva comun.
Si eu am ascultat, aseara si asta seara. Si mintile au inceput sa zburde. Mi-am amintit ca am scris in ziarul scolii, am chibzuit la propriul blog. Mi-e frica de etichete. Vreau sau nu vreau sa fiu blogger? Stiu sigur ca nu am indraznit si nu indraznesc sa ma numesc scriitor, desi sunt nostalgica dupa lumea scribilor. Incerc acum sa-mi scriu simtirile din cele doua ore petrecute in librarie. Sunt pipernicita. Nu vrea sa-mi iasa nimic. O sa-i scriu un mail lui Cornel Ungureanu, o sa-i povestesc in cateva randuri ce nu am apucat in magazinul de carti.
Astept nerabdatoare momentul in care participand la un eveniment, sa nu ma mai simt, nu mica, ci foarte mica. Studiind in facultate istoria literaturii romane, citind jurnale si memorii, am ajuns o ciudata pentru generatia mea. Detest comunismul fara sa-l fi trait, iar aceia care au intrat cu mine in polemici, cred sincer ca nu stiu ce vorbesc sau ca vorbesc din carti. De cate ori nu mi s-a repetat aceasta propozitie: Dunia, vorbesti din carti!
Dar pentru a dezbate un subiect, nu trebuie sa citesti ceva, undeva, pentru a avea argumente? Carte, google, blog, site, oriunde.
O sa-mi ravasesc sertarele pentru a gasi articolul meu din clasa a X-a. Si o sa semnez un post si cu prima recenzie a carei autoare sunt. Scrierile astea doua ma dezmiarda.