Să fii copil. Să ai copil.
Să fii copil. Să te maturizezi. Să faci un copil.
Să fii copil. Să rămâi imatur. Să faci un copil.
Pentru că maturitatea ca dezvoltare intelectuală nu este cerință obligatorie, mulți dintre noi, mă includ, facem copii simțindu-ne copii. Deseori m-am simțit copil cu copil.

Mara, fiica mea, a împlinit 15 ani anul acesta. Vedeți dilema? Cum pot să continui să copilăresc când dedublarea mă năucește?! Cum poate Mara să probeze o rochie când eu mă admir în oglindă în rochia mea neagră cu bretele spaghetti? Cum poate Mara să aibă bal când eu îmi pun fusta și bluza înflorată ca să particip la balul clasei a VIII-a la Voineasa? Cum poate Mara să aibă 15 ani când eu am 15 ani?!

Eu am 15 ani, dar merg pe 43. Am intrat într-un proces de maturizare forțat. Nu mai contează ce vreau. În acest punct se acoperă femeile de ridicol. Nu-și acceptă vârsta. Mărturisesc că nici eu. Pe dracu am 42 de ani! Am prietene care încă nu au copii. Am prietene care abia au născut. Am prietene cu copii la grădiniță. Am și eu un Mateiu la Grădinița Montessori. Ce-i drept, am prietene cu copii la facultate.

Nu știu exact ce simt. Copii de toate vârstele au venit pe lume din pântecele unor femei de vârsta mea. Mi-a atras atenția și cum anume ne-am crescut copiii. Pentru mine, dintr-o scrupulozitate cu o sursă incertă, a contat ca Mara să aibă limbă maternă. Probabil pentru că mama una este, iar mama se suprapune și se confundă cu limba maternă. Alți prieteni și-au crescut copiii renunțând la limba maternă. Mă refer la cei care s-au mutat în alte țări. I-am dezaprobat. Mi-am schimbat părerea.

În continuare apreciez și respect limba română. Doar că eu mi-am crescut copiii în România, la Timișoara. Cei care s-au stabilit în altă țară, și-au găsit un loc de muncă și și-au dus copiii în școlile țării adoptive s-au îndepărtat de împrejurările mele. M-am întrebat sincer de ce să insiste părinții cu neamul, de ce să împovăreze copiii? Pentru că e o povară. Un copil născut în altă țară decât cea a părintelui său, care merge la școală și crește în comunitate, de ce i se mai cere să iubească o bucată de pământ nesemnificativă sufletește? Este corect față de statul care te-a adoptat, hrănit, crescut și educat? Și dacă vreodată cele două țări intră în conflict, cui anume îi datorează copilul loialitatea?

Aici stau în cumpănă. Cuget și nu pot să trag nici o concluzie. Mi-e milă de sufletul copiilor. Mi-e milă de sufletul părinților. Dar e vorba de alegere. Cu toții le facem, dar nu reușim să ne împăcăm cu ele. Se naște tragedia. Tragedia de a te împărți între mama și tata, între țara natală și țara adoptivă, între gândire și emoție.

Tind să cred că datoria noastră de părinți este să-i ferim pe copii de dilemele sufletești. Dragi români plecați din țară, acceptați-vă copiii italieni, spanioli, francezi, nemți, englezi. Viața lor e în altă parte. Povestiți-le despre copilăria voastră, dar nu-i atrageți în iubiri sfâșietoare.

Poate în acest fel o să conteze mai mult sufletul și mai puțin naționalitatea. Cât de greu vi se pare?

Foto: Flavius Neamciuc

Râd înainte de toate. Mă mândresc cu asta. Capacitatea de a nu lua lumea în serios m-a ajutat să supraviețuiesc fizic și psihic. M-a ajutat să râd de boli, de umilințe, de eșecuri, de trădări, de pierderi sufletești. M-a ajutat dezvoltarea asiduă a umorului.

Totuși nu râd în dimineața asta. Îmi privesc pisicile care dorm pe canapea. Mi-ar plăcea să fiu pisică azi. Să nu mă intereseze de prostul clasei care a ajuns în turul II din alegerile prezidențiale. Nu o să-l jignesc pe Simion. Folosesc prostul clasei ca analogie. Toți am crescut alături de prostul clasei, copilul acela care, la final de an, nu a adus nici o valoare grupului. Din contră, a tras grupul în jos la evaluare. Situația familială a prostului clasei a scos în față părinți fie absenți, fie violenți, fie toxici, fie neglijenți, fie indiferenți. Ne pare rău de prostul clasei. Compătimirea ține de suflet.

Nu o să vă mai feresc de trimiteri literare. O să-l aduc în discuție pe Platon. Disprețul pentru educație și cultură a permis urcarea vertiginoasă a lui Simion. Așadar, Platon a scris Republica. E una din cărțile valoroase ale umanității. În Republica, Socrate, filozof și el, dezbate cu Adeimantos și Glaucom, doi frați, despre prevalarea dreptății. Căutați singuri în dicționar ce înseamnă a prevala.
Cei trei, nu muschetari, ci Socrate, Adeimantos și Glaucom, au observat că sufletul se împarte în două, parte emoțională și parte rațională. Omul însetat bea apă. Același om însetat nu bea apă dacă știe că apa este infectată. Observați? Dorință și rațiune. Simplu. Hai să ne complicăm puțin că suntem oameni. Dorința te abate de la rațiune, dar imediat după se declanșează furia pe sine. Un bun exemplu aici sunt drogații, femeile la cumpărături de pantofi, bărbații la cumpărături de gadgeturi. Dorință, rațiune, pasiune. Sufletul se împarte în trei. Cu cifra trei trebuie să lucreze omul actual. Cu cifra trei trebuie să se răfuiască cetățeanul român pe care-l așteaptă o luptă pe viață și pe moarte.

Pasiunea se aliază cu rațiunea. De ce mi-am băgat o doză? De ce mi-am luat o pereche nouă de pantofi? De ce un laptop nou? De ce îl votăm pe Simion?

Deoarece fostul președinte nu a băgat în seamă locuitorii țării, iar Simion îi bagă în seamă. Cetățenii țării, cei mai mulți, au mâncare, casă, mașină. Acum își doresc aprecieri ale valorii și demnității lor. Dacă nu mă credeți, atunci intrați pe orice platformă doriți și observați cetățeanul român. Se gudură de la atenție, de la promisiunile unei figuri aparent autoritate care îl asigură de protecție, siguranță, respect. Românii se simt amenințați de homosexualitate, investitori străini, avort, ateism, piață liberă.

În acest punct trebuie venit cu alternative. Să ne certăm și să ne jignim între noi nu ajută. Găsiți punctele comune dintre homosexuali, investitori, susținători ai avortului, atei cu susținătorii lui Simion. Fii și fiice cresc în ambele tabere. Fiii și fiicele ne sunt amenințati. Amenințarea la adresa fiilor și fiicelor ne îngrijorează pe toți indiferent pe cine am votat, pe cine votăm.

Haideți să pornim de aici, să lucrăm cu asta.

Două săptămâni avem la dispoziție să dăm lupta finală.

Iarna a venit. Lord Commander ne cere să luptăm. Luptați!

E un balcon cu iarbă de pampas. Dacă stai afară, pe trotuar, și privești la geamurile mari cu feroneria vopsită în alb, iarba de pampas și căcatul de porumbel îți atrag prima dată atenția. Doar cu scara ar fi posibilă o îndepărtare a murdăriei de pe partea stângă a balconului, un colț preferat de porumbei după cantitatea eliminată din fragilele corpuri aerodinamice.

Opus colțului obturat de murdăria porumbeilor se zărește un sfert de pânză incomplet colorată. Un șevalet stă alături de un uscător de rufe care scoate din când în când o femeie să-l umple cu haine. Uneori deschide larg geamul și scutură cu atenție lenjerii albe de pat. Femeia este un cap blond și un bust modest. Nimeni nu i-a văzut picioarele. Capul blond apare pe balcon doar să întindă haine și uneori să ude câteva plante verzi, o aloe și un alt soi care se găsește de vânzare la Ikea.

E un balcon din zecile de balcoane la care poți să privești nestingherit, ca vecin sau trecător, doar că nu o faci niciodată. Niște CD-uri vechi de la un balcon neacoperit, vizavi de balconul cu iarba de pampas, îi provoacă fulgerătoare orbiri capului blond. CD-urile răsfrâng direcția luminii și asta aduce o cugetare femeii. Cineva locuiește atât de aproape de mine, dar nu ne cunoaștem și nu o să ne cunoaștem niciodată.

Pare că atunci când scutură lenjerii aplecată peste pervaz, femeia își scutură pletele blonde și gândurile. Ce gând trist! O apropiere miraj. Certitudinea proximității pare că oamenii devin vizibili, cu un chip, cu o voce.

Nici un vecin nu a fost observat. Un singur vecin, o voce de dincolo de pereți, a împrumutat un glas, glasul femeilor din filmele porno. Ooooo! Aaaaaa! Daaa!

Foto: Carmen