Să fii copil. Să ai copil.
Să fii copil. Să te maturizezi. Să faci un copil.
Să fii copil. Să rămâi imatur. Să faci un copil.
Pentru că maturitatea ca dezvoltare intelectuală nu este cerință obligatorie, mulți dintre noi, mă includ, facem copii simțindu-ne copii. Deseori m-am simțit copil cu copil.
Mara, fiica mea, a împlinit 15 ani anul acesta. Vedeți dilema? Cum pot să continui să copilăresc când dedublarea mă năucește?! Cum poate Mara să probeze o rochie când eu mă admir în oglindă în rochia mea neagră cu bretele spaghetti? Cum poate Mara să aibă bal când eu îmi pun fusta și bluza înflorată ca să particip la balul clasei a VIII-a la Voineasa? Cum poate Mara să aibă 15 ani când eu am 15 ani?!
Eu am 15 ani, dar merg pe 43. Am intrat într-un proces de maturizare forțat. Nu mai contează ce vreau. În acest punct se acoperă femeile de ridicol. Nu-și acceptă vârsta. Mărturisesc că nici eu. Pe dracu am 42 de ani! Am prietene care încă nu au copii. Am prietene care abia au născut. Am prietene cu copii la grădiniță. Am și eu un Mateiu la Grădinița Montessori. Ce-i drept, am prietene cu copii la facultate.
Nu știu exact ce simt. Copii de toate vârstele au venit pe lume din pântecele unor femei de vârsta mea. Mi-a atras atenția și cum anume ne-am crescut copiii. Pentru mine, dintr-o scrupulozitate cu o sursă incertă, a contat ca Mara să aibă limbă maternă. Probabil pentru că mama una este, iar mama se suprapune și se confundă cu limba maternă. Alți prieteni și-au crescut copiii renunțând la limba maternă. Mă refer la cei care s-au mutat în alte țări. I-am dezaprobat. Mi-am schimbat părerea.
În continuare apreciez și respect limba română. Doar că eu mi-am crescut copiii în România, la Timișoara. Cei care s-au stabilit în altă țară, și-au găsit un loc de muncă și și-au dus copiii în școlile țării adoptive s-au îndepărtat de împrejurările mele. M-am întrebat sincer de ce să insiste părinții cu neamul, de ce să împovăreze copiii? Pentru că e o povară. Un copil născut în altă țară decât cea a părintelui său, care merge la școală și crește în comunitate, de ce i se mai cere să iubească o bucată de pământ nesemnificativă sufletește? Este corect față de statul care te-a adoptat, hrănit, crescut și educat? Și dacă vreodată cele două țări intră în conflict, cui anume îi datorează copilul loialitatea?
Aici stau în cumpănă. Cuget și nu pot să trag nici o concluzie. Mi-e milă de sufletul copiilor. Mi-e milă de sufletul părinților. Dar e vorba de alegere. Cu toții le facem, dar nu reușim să ne împăcăm cu ele. Se naște tragedia. Tragedia de a te împărți între mama și tata, între țara natală și țara adoptivă, între gândire și emoție.
Tind să cred că datoria noastră de părinți este să-i ferim pe copii de dilemele sufletești. Dragi români plecați din țară, acceptați-vă copiii italieni, spanioli, francezi, nemți, englezi. Viața lor e în altă parte. Povestiți-le despre copilăria voastră, dar nu-i atrageți în iubiri sfâșietoare.
Poate în acest fel o să conteze mai mult sufletul și mai puțin naționalitatea. Cât de greu vi se pare?
Foto: Flavius Neamciuc