Încep cu niște propoziții în care fac niște afirmații.
Săptămâna trecută am fost la mare cu mamanu și fetița mea, Mara.
Săptămâna asta o încep la Timișoara.
Urmează să dezvolt.
Realitatea mea din prima propoziție m-a găsit și într-o poziție de observator. La mare, la Mamaia, am fost cazate într-un resort de familiști. Șase zile am luat micul dejun și am adormit pe țipete de copil, Mara mea nefiind o excepție. Azi plecai, căci învățăturile creștine te îndeamnă să te odihnești în a șaptea zi.
În intervalul ăsta, am avut, conform expresiei, berechet timp să observ părinții. Pe plajă sau în sala de mese, foarte mulți exprimau prin grimase o nerăbdare pentru timpul prezent și o dorință de scăpare de această buclă temporală.
La început, am zâmbit perfid. Apoi, după câteva zile de martor voit și silit în aceeași măsură, după multe pagini de Kerouac citite, mi-am recunoscut mie însămi.
Înțeleg oamenii care aleg să nu facă copii, cum îi înțeleg pe aceia care trăiesc numai pentru copiii lor.
Doar realitatea mea de mamă m-a putut determina să găsesc afecțiune și înțelegere pentru două categorii de oameni distincți.
Deslușesc la părinți, printre nerăbdări și nervi, o infinită iubire.
Deslușesc în oamenii fără copii, o viață fără căpăstru, ei pot apuca calea lui Kerouac. Îi invidiez.
Dar Mara vine uneori și-mi cuprinde fața cu mâinile, îmi zâmbește și îmi zice: mama, ești foarte frumoasă.
Și invidia mea se scurge printre filele de cărți, prin ochii migdalați ai fetiței mele.
Tânjesc după drumul lui Kerouac, după experiențe inedite, după ezoteric, dar cum aș putea să mă privez de singura iubire curată din viața mea?
Astfel o să trebuiască să-mi drămuiesc timpul cu mine și să storc din întâlnirile cu mine clipe supreme de spirit.
Ce vrei de la viața ta? tot întreabă Kerouac în romanul Pe drum.
Eu vreau iubire, iubire de oameni, iubire cu sinele, vreau dezvăluiri psihedelice.
Sau foarte bine aș putea să fumez o țigară de marijuana.