În ultimele săptămâni m-am cufundat în lectură. Citesc cu disperare. Viața mea depinde de asta. De mică am avut momente când m-am simțit pe marginea prăpastiei. De fiecare dată m-am consolat cu cărțile și cu prietenii. În prezent stau din nou pe marginea prăpastiei. Sunt tristă. Nu știu de ce sunt. Dar sunt. Plâng în hohote la filme. Mă trezesc noaptea și nu mai pot să dorm. Ieșirile în oraș le-am pus la categoria trăncăneli care mă seacă de energie.

Mă izolez fizic. Mă distanțez psihic. Recunosc atitudinea. Când stilul de viață îmi este amenințat, atunci mă retrag.

Vecinul de la casa vecină a tăiat copacul din curte. De 10 ani, copacul mi-a ascuns urâțenia blocurilor. În prezent nu mai urmăresc crengile și frunzele cum se îndoaie în vânt. În prezent ochiurile urâte ale termopanelor mă privesc sfidător. E reflexia mea. Comunitatea de porumbei din jur îmi împărtășește neputința. Stau aliniați pe acoperișul unui garaj și privesc locul gol. E un gol în spațiu. E un gol în noi, om și porumbel.

Vecinii de deasupra mea au ploșnițe. Am avut și eu. Trei săptămâni la rând s-a efectuat în apartamentul 4 dezinsecție. Am anunțat vecinii. Am scris pe grup ca orice locatar responsabil. Am pus poze. În blocul meu, ploșnițele mă sperie doar pe mine. La anunțul lăsat la avizier, în care le ceream să nu mai scuture de sus pentru că am aparatul de aer condiționat acoperit de hidoasele ploșnițe, m-au corectat: Poate ploșnițe. Eu scrisesem pleoșnițe. Orice subiect are nevoie de un predicat. Predicatul este: să dezinsectizeze.

Nu știu ce urmează să se întâmple, dar eu am nevoie de ochelari noi ca să privesc lumea. Creierul și ochelarii actuali nu mă mai ajută. Sunt tristă. Fix cum am scris mai sus.

Citesc ca o nebună Schopenhauer, Fosse și Arundhati Roy. De aceea azi m-am exprimat prin metafora ochelarilor. Schopenhauer mi-a intrat în cap. Mă face să râd. Mă bucură orele petrecute cu el. Credem amândoi că pe lumea asta trăiesc mulți idioți.

Fosse mă plimbă prin Norvegia, prin zăpadă, prin lumina tablourilor și miile de nuanțe de albastru, gri sau maro. Arundhati mă consolează cu gândirea intuitivă. Mă zbat de câțiva ani în abstractizare. Mă dezobișnuisem de asta după nașterea Marei. Mara mi-a recuperat intuitivul, dar am regresat. Cu Mateiu și Arundhati mă tratez din nou de abstractul care pare cronicizat, la fel ca HPV-ul.

Mă simt plină de povești, dar nu am mai scris nimic. Tristețea mă îmbolnăvește. Nu pot să scriu când îmi plâng de milă. Cu milă pentru propriul suflet, am deschis azi laptopul ca să citesc un mesaj: Îți iubesc scrisul. Care scris? Mă lepăd de el când dau de greu sau de perimenopauză, cum am ascultat azi câteva minute la radio.

Cu această stare jalnică îmi duc zilele în apartamentul 4 unde am avut ploșnițe, dar nu mai am, însă vecinii de sus au colonii.

Aștept să mi se dezvăluie lecția din toate aceste întâmplări.

Foto: Simona Nutu