Ultimele zile mi-au pus caramizi in urmatorul gand, cititorii mei sunt oameni bolnavi. Inclinatia asta a dumnealor spre tristete si descurajare mi-a revenit dintr-un numar, numarul de cititori pe care ii are un blog intr-o zi lucratoare. Fac glume cu mortul in casa, da stiu!
Revin, vineri, dupa ce am postat textul Prima imbratisare in nefiinta, intr-o ora deja trecusem pragul celor o suta de cititori. Modestul meu blog are urmatorul dans evolutiv, zile obisnuite aduna suta de accesari, zilele bune dubleaza, iar in tragedie, blogul meu a excelat. Si-a depasit dublul.
Fara sa ma bucur, am mai adaugat o tristete de sufletul zbrobit.
Fata care v-a impartasit vineri o drama a vietii ei, va scrie de patru ani despre carti, muzica, vise, caractere, prietenie, mazgaleste de patru ani despre veleitatile mintii ei spre o dimensiune transdisciplinara. A agregat simtiri personale cu diferite stiinte, a imprumutat voci de scriitori care transmit adevarate invataturi.
Uneori am fost prea fata si v-am zambit de sub gene, am incercat sa seduc acolo unde am esuat in cuvant. Cel mai mult am incercat sa alertez cititorii de puterea nefireasca a cliseelor si stereotipiilor. Arma cea mai puternica a fost verbul A FI. Cititorii mei sa se uite la ei si in ei si sa incerce sa fie, si eu am invatat de la Noica si Sora.
Vineri, cititorii mei s-au uitat la mine, la durerea mea, la nenorocirea mea.
Ce naiba e cu voi, fiintelor?
In toti acesti patru ani m-ati lasat anonima in invataturi si imi puneti coroana in nefericire?
Drama mea o sa ia sfarsit, durerea o s-o duc insa mereu in spate, dar blogul meu o sa continue sa adune pagini despre evolutia mintii mele si despre minunatul verb A FI.
Voi, cititori fara chip si fara identitate, voi cine sunteti?