S-a întâmplat. Se întâmplă.
S-a întâmplat să scormonesc din nou în copilărie. Asta face psihanaliza. Te provoacă spre autoanaliză.
Se întâmplă ca Matei din tei să împlinească imediat un an.
Trecutul și prezentul s-au ciocnit și au provocat neliniște și agitație.
Întinsă pe canapea, mi-am amintit că am început, pentru a câta oară?, un jurnal intim. M-am ridicat. Am căutat. L-am găsit. Am citit. Cum m-am așteptat, nu m-am simțit confortabil să mă descopăr. Firește, am un blog, dar aici plasticizez enorm. Sinceritatea cântărește cât un sâmbure de strugure. Pe caietul jurnal mi-am permis cruzimea lipsei de prefăcătorie. Și mi-e frică. De ce mi-e frică?

Eu scriu despre mine și experiențele mele. Să fantazez universuri necunoscute mă pasionează pentru scurt timp, apoi mă plictisesc. Revin la mine, la eu, la metehnele mele. Sunt o ființă neterminată și probabil așa o să și mor. De aceea caut să trăiesc frumos, în frumos, în paradis, cu paradisuri artificiale, cu flori regale, pantofi și genți peste bugetul meu. De două luni n-am tăiat o factură, dar mă tentează zilele astea să-mi dăruiesc ceva scump.

Mi-e frică de scris deoarece părinții mei m-au umilit în copilărie. Tata a arătat tuturor foile unde îmi închipuiam o viață fără el. Mama m-a acuzat că îi fac rău cu scrisul și să încetez. Poate, trag concluzia acum, de aici mi se trage și repulsia pentru a crea universuri. Mă interesează realitatea și în special propria realitate.

Din când în când m-am apucat de un jurnal pe care am avut grijă să-l ascund, iar ulterior să-l distrug. Să nu cumva să mai ajungă pe mâinile cuiva. Să mai aibă cineva acces la mine. Cu toate astea, sunt convinsă că mi-au mai scăpat pagini mâzgălite care mă tulbură. Nu scap de scris cum nu scap de diaree când se pornește. Dacă o fi un simptom? Ar fi o posibilitate. Ar explica și incapabilitatea mea de a reține cuvinte. E exasperant să caut același cuvânt în dicționar de n ori. De ce le uit? Citesc zilnic și totuși cuvintele, unele, se ascund apoi de mine. Se încuie în mine.

Pe caietul amintit, datat în 2019, am notat că mi-e frică de un nou copil în viața mea. Consideram că acel copil va fi cu siguranță sfârșitul pseudo-carierei mele de scriitoare. Nu o să mai scriu niciodată o carte. Am abandonat jurnalul. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt. L-am ascuns din nou.

Mateiu împlinește un an, iar eu continui să fiu un copil. De un an sunt un copil cu doi copii. Trag speranța că 40 de ani o să-mi aducă maturizarea, și, desigur, creșterea economică. Doresc efectiv să mă scoată banii afară din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu