Ieri dimineata am sarit din asternut, am aruncat cearsaful, am renuntat la caldura patului si am calcat apasat pe covorul din fata patului. Cateva secunde mi-am privit picioarele cu mainile sprijinite in marginea patului si cu capul usor aplecat.
Imi simteam zambetul din coltul gurii si emotiile. Eram oarecum fericita si abia asteptam seara, caci seara urma sa merg, pentru prima data in viata mea, la Musikverein. Nu se intampla sa fac prea des ceva pentru intaia data si foarte rar emotiile imi revin sub forma de nelinisti, voma si exagerat de multe zambete.
Ieri asa m-am prezentat eu lumii, caci starea mea era asijderea pensulei unui pictor, orice gri il puteam transforma in rosu sau albastru.
Si seara am pasit in imensa cladire cu niste ochi imensi. Ne-am gasit locurile mai greu, dupa ce am schimbat vreo trei randuri, iar cand am izbutit cautarea, ochii s-au inchis si buzele s-au tuguiat. Eram cu fata spre sala si cu spatele spre scena. Mi-am spus repede ca e muzica si mi-am calmat bataile inimii, iar mai tarziu, in aplauze, m-am furisat pe hol si am cersit la plasator un loc mai bun. Am primit, iar in a doua parte mi-am putut scrie si povestea asta in minte.
Ascultam aseara sunetele si ma sfarseam de urat si de frumos. Ma gandeam ca asta face muzica clasica, te ademeneste cu frumosul, te imbata de cat de bezmetic este acest frumos si apoi te matraseste de urat. Sunetele alternau, de frumusete, de urat, iar uneori simteam ca se sfarseste orice sunet. Am ascultat Brahms si Igor Strawinsky, iar la Strawinsky am lesinat intelectual de atata frumusete, caderea asta a mea a fost ineluctabila.
Mi-am revenit in aplauze, iar acum ma sufoc din nou cand scriu atat de sarac si neinspirat despre muzica de aseara. Inca port in simtiri un sunet fragil de cotropitoare frumusete muzicala.