În mijloc de septembrie, când greierul deja își începe lamentarea în fața toamnei, eu mi-am prelungit puțin vara cu o excursie în Creta.
Dimineața la 7 inspiram particulele medicamentoase dispersate în aer alături de Mara, iar spre amiază mai încercam și unele activități de oameni mari.
Într-o astfel de amiază am mers să facem scufundări, ceva ce mi-am dorit întotdeauna, o experiență inedită, o călătorie în altă lume.
Am făcut un scurt curs din care am reținut importanța respirației constante. Am zâmbit ezitant la final și m-am echipat veselă. Am intrat în apă râzând, am intrat sub apă cu îndrăzneală.
Am respirat, am respirat, am respirat.
Am ieșit la suprafață, am dat jos masca și am ieșit.
Pur și simplu nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut ceva ce îmi place și îmi doresc foarte mult să văd, lumea subacvatică.
Am scăpat de costum, am tras un tricou pe mine și m-am așezat pe șezlong urmărindu-i pe ceilalți cum învățau ce trebuie să facă pentru a se scufunda.
Am eșuat.
Simțeam, acolo pe șezlong, cu picioarele adunate sub mine, cum sufletul meu cedează amărăciunii. Când toată veselia mi-a fost infectată de această stare, ochii au fost aceia care au început să vorbească, căci glas nu mai aveam.
Priveam în gol.
Cumva, ratarea asta a devenit suma eșecurilor din viața mea. În viața mea de elevă și de studentă, din cauza fricii de eșec, am preferat să rămân un comentator din margine. În margine nimeni nu-ți descoperă talentul, dar nici nu ți se confirmă mediocritatea.
În margine am descoperit blogul, această formă de exprimare unde titanii literaturii nu mă ajung, deci nu mi-e rușine să mâzgălesc. Aici mai găsesc ceva de zis după Eliade, Ionescu, Dostoievski, Hesse, Pessoa.
Dar amărăciunea a rămas în mine. Nu mă mai mulțumește nici marginea, dar nici nu știu ce anume pot face într-ale scrisului.
Veselia mi-a revenit, dar râd într-o stare permanentă de amărăciune sufletească.
Și toată starea asta de la neputința mea de a face scufundări în mare.