Am deschis usa candva saptamana trecuta in plina lumina. Soarele parea stapan. M-am apropiat de masina mea si am ramas putin in fata ei admirand-o. Micuta mea era acoperita de petale de corcodus. Prelata ei aducea mult cu chipia unui cardinal. Am inspirat cu ochii inchisi mireasma florilor si aburul tesaturii impermeabile.
Mintea a inceput sa dezgroape amintiri, soare scaparat prin crengi rapciugoase de carcodus, picioare julite si apusuri in urma unei turme de capre. M-am scuturat cu frisoane de clarele imagini ce-mi derulau un timp indepartat, o viata de copil nepasator.
Dupa un oftat lung, eliberator, resemnat, am deschis usa si am purces la drum intr-o ploaie de flori. Se desprindeau petalele, amintirea unei corole perfecte, in stanga si dreapta mea.
Invaluita de jur imprejur de elementele Mumei mi-am zambit in oglinda retrovizoare fericita. Uneori ma plesneste fericirea asijderea mugurilor din copaci, fara sa constientizez, doar simt, iar simtirea mi-e atat de puternica ca ma cufund in mine rusinata de atata stare de bine.