Citesc încet Rusia scăldată în sânge de Artiom Vesiolîi. Parcurg o pagină, mă opresc, subliniez. Mai parcurg o pagină, iar mă opresc, urmăresc o idee.

Oamenilor le-a fost foame. Cum o fi să-ți fie foame? Cunoaștem foamea dintre mic dejun și cină. Nu cunoaștem foamea prelungită în ani. Cum ne-ar schimba pe toți o asemenea foame? Mă îngrozește și mă amuză cartea lui Vesiolîi.

Inteligența populară te fascinează. Să fii erou e bine, dar numai noaptea, cu muierea. Ți se pune un zid în cale, dărâmă-l! … buza de miere și inima de fiere. Râd și mă simt prost. Mă încrunt și-mi repet că e ficțiune, iar lumea descrisă e apusă. Nu pare, mai ales cu menționările despre războiul dintre ruși și ucraineni. Rușii și ucrainenii încă luptă. Tot timpul există vinovați prin naștere. Vinovații ăștia luptă pentru interesele privilegiaților.

Găsesc războiul dezgustător și fără justificare. Găsesc foamea năucitoare. Cum funcționează mintea când nevoia de a mânca rămâne nesatisfăcută? Eu dacă îmi propun să mă lipsesc de o masă, fix atunci mă lovește pantagruelicul. Mi-e frică de foame. Foamea ne transformă. Foamea ne înnebunește. Foamea a provocat revoluții.

E cald, e plin de mâncare la supermarket, e bine în lumea mea. Mă cam dă peste cap cartea asta. Lectura ei îmi dă importanță în ochii mei. Cel mai mult contez în ochii mei. Din ei mă percep ceilalți. Priviți-mă, o să mă descoperiți titanică. Voi cum vă vedeți în aceste zile?

Foto: Simona Nuțu