Sunt la Londra de ieri. Cele două ore ale lor peste ora României, le arătară ochilor mei ora 4 dimineaţa. După câteva nereușite de a adormi la loc, dupa aranjarea pernei, răsucirea pe o parte și pe alta a mea prin pat, renunţai. Mă așezai la scris, iar acesta nu este primul text. Mi se pare, poate dintr-o lipsă a lucidităţii sau chiar a lucidităţii însăși, că s-ar putea să fi găsit o modalitate utilă de a trăi decent lângă oameni și printre oameni. Am mai mărturisit în repetate rânduri că nu știu să iert. Adevărat. Nu știu. În dimineaţa asta, printre gânduri încrucișate, știu ce pot face însă.

Pot să mulţumesc. Mulţumesc fiecărei persoane din viaţa mea pentru ajutor, pentru momentele frumoase. În orice relaţie există momente frumoase. Cele urâte, acelea care dezamăgesc, care provoacă durere devin mai ușor de gestionat după ce ai mulţumit pentru cele frumoase. În această stare se poate instala doliul și melancolia. Îţi porţi durerea în lume, de ce să o ascunzi, dar e doliu, e pierdere, e extincţie. De aici, iar nu mai știu cum trebuie procedat.

Sunt foarte curioasă de mine când o să recitesc acest text, acum îmi ard obrajii, tâmplele, ochii in cap.