Vă interesează primul gând pe care l-ați avut? Vi se pare important să dezvoltați o gândire personală? Credeți sau știți că gândiți pentru voi? A ajuns să mă obsedeze gândirea personală.

Primul gând al ființei umane, primul meu gând, l-aș lega de zgomot. Pedagogia Montessori mă face să presupun asta. Un cub cade pe pardosea. Zbang. Copilul aude. Devine curios. Testează. Aruncă un alt cub pe pardosea. Acesta ar putea fi primul gând al ființei: hai să arunc ceva și să observ.

Condițiile de viață și adulții încurajează sau limitează gândirea copilului. Încurajează. Limitează. Încercați să vă amintiți. Ați fost încurajați? Ați fost limitați?

Eu, prima. Am fost limitată. Părerea mea de copil nu a contat. Așa a început. A continuat cu părerea mea de elevă. Nu a contat. N-am auzit de prea multe ori: Părerea ta care e? Și-mi amintesc clar că aveam păreri despre orice. Doar că nu contau. Nu mă întreba nimeni. Am auzit de multe ori: Cine te-a întrebat pe tine?

Am crescut în acest scenariu sinistru. M-am aruncat în citit și în scris ca să permit ideilor să curgă. Lectura mă stimulează. Gândirea curge ca o apă învolburată. Abia mă țin de ea. Greșesc pentru că nu notez. Nu mă învăț minte. Am câștigat și am pierdut idei pentru că nu m-am deranjat să le fixez într-un carnet.

Citind monstruos, l-am descoperit și pe Schopenhauer. Poți întotdeauna să te pui pe citit, dar nu și pe gândit. M-a paralizat fraza. E adevărat. Dacă am citit până mi-am pierdut orice gândire personală? Ce anume din tot ceea ce scot pe gură îmi aparține? Care e gândul meu și numai al meu?!

Dau din umeri. Îmi apuc cu degetul mare și arătător partea de buză de afară, epiteliul pavimentos stratificat. Smulg o pieliță și sug sângele. Ah, gustul metalic: ușor grețos, ușor erotic. Mă trimite cu gândul la Roth, Animal pe moarte. Vedeți, trimiteri către alții, către imaginația altora.

Cum să identific gândirea mea în toate gândirile la care m-am expus? Ce marotă nesuferită! Mi-e gâtul prins în ghilotină. Lama o să coboare rapid și o să mă omoare. Căci e tot un fel de moarte lipsa gândirii personale.

Am gândit că tata nu se poartă corect și frumos cu mama. Dar nu e gând, ci observație. Am gândit că unii copii au privilegii la școală. La fel, observație. Am gândit că banii de buzunar îți permit să-ți cumperi o banană în fiecare zi după ce ieși de la școală și treci pe lângă piață. Firește, observație. Deja îmi ard obrajii de rușine.

Martor. Observator. Da.
Cugetător? Nu știu.

O să aprofundez. Se impune.

Foto: Cristina Siminiceanu