Pregătisem pentru azi un curs de filozofie povestită. Vremea e perfectă. Tocmai de aceea mă sucesc puțin.
Merită și acest curs o zi înnebunitoare, copleșitoare de razele soarelui.
Plumburiul cerului de azi mă determină să mai încerc umorul în scris.
Știați, chiar nu am habar dacă v-am făcut sau nu cunoscut, că fac parte din categoria aceea de oameni care niciodată nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit?
De obicei îmi reproșez un cuvânt sau altul, o replică sau absența unei replici. Descriu atunci o furie de copil mic. Strâng pumnii, nasul și fruntea se încrețesc, uneori apar lacrimi la colțurile ochilor și întotdeauna roșesc.
Zilele trecute, fără să prind de seamă, am dat replica potrivită. Când am realizat, Mara mi-a apărut în minte. E meritul ei, al copilului meu care m-a ajutat să redescopăr gândirea primară.
Dar să vă povestesc.
Mă aflam într-un bistro cu câteva fete când un bărbat a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne cheamă, mai exact cum ne trece pe o listă, lista unui gratar pentru a doua zi. Din nou familiaritatea m-a pus în încurcătură.
Într-o secundă m-am chestionat. Îl cunosc, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc? L-am întrebat, dar am primit înapoi doar câteva butade.
După cinci minute a revenit, un refuz, al meu, nu schimbase voința lui de a mă trece pe listă.
Pe tine cum te trec pe listă?
Lipsă.
Lipsă a fost răspunsul meu. Am întors capul în hohotele de râs ale fetelor. Personal, pentru mine a fost o mică victorie. Nu am putut să mă bucur de ea, dar am reținut și am povestit, noaptea târziu în așternut, prietenei mele.
S-ar putea să mă fi ales și cu o poreclă, domnul bărbat a întrebat: cine e lipsă?
Lipsă a ajuns și ea în sfârșit o lebădă, adică o femeie care deși stă în fața unui bărbat de 40 de ani, atrăgător și fără burtă, rămâne tot cu capul sus.
Capul sus, femei, și îndepărtați-vă cu grația unei lebede.