Dacă i-aș cere unui pictor să mă imortalizeze pe pânză. Dacă un pictor ar încerca să mă imortalizeze pe pânză. I-aș cere sau i-aș recomanda.

Pictează-mă cu găuri pe trup. Găurile ar reprezenta pierderi de energie. Am pierdut de-a lungul anilor prea multă energie.

După vârsta de zece ani, atunci te așezi cu conștiința în lume, mereu am dus lupte. Am luptat pentru a fi luată în serios de mamanu. Nu m-a luat niciodată. Soră mea a fost partenerul ei de dialog. Mie nu mi se spunea nimic. Aflam întâmplător din replici alandala de la copiii de pe stradă, din insinuări ale vecinilor sau din frânturi de conversații. Ceream apoi explicații. Nu primeam. Mă bosumflam. Îmi aruncau un os. Prima gaură, prima pierdere de energie din viața mea.

Am continuat cu lupta de a mă diferenția de sora mea. Înarmată cu răgete, bătăi din picioare, comportament refractar și vocabular vulgar, m-am ales cu o a doua gaură.

A treia o datorez grupului de prietene. În haita din copilărie am luptat să fiu. Mi-a căzut fisa de curând. Mara mă ajută să retrăiesc, dar mai ales să înțeleg dinamica grupului. Certurile mele din copilărie nu se datorau subiectelor, culoare, haină, coafat. Certurile se datorau lipsei de supunere. Copiii înainte să descopere și să învețe despre dictatură, o practică. Dictatura își are nașterea în următoarea replică: Nu mai ești prietena mea. Aici începe separarea. Cine se supune? Cine nu se supune? Asist la zbaterile Marei și o compătimesc. Mă simt inutilă. Sunt inutilă, deși i-am recomandat cu fermitate să îmbrățișeze atitudinea mândră și să nu renunțe la ea pentru a fi plăcută sau acceptată în grup.

A treia gaură înseamnă o ciuruire. Cantitatea de energie pierdută a omorât un fel de a fi. Pentru că azi aș fi putut fi altfel fără acele lupte. M-am mai angajat de bună voie și nesilită de nimeni, dar cu luări aminte din familie, să nu devin menajera bărbatului. Ultima mare luptă am dus-o când am renunțat la credință. În acest punct, slăbită, dezgustată, dezamăgită am realizat cât am pierdut luptând să fiu în loc să fiu. Aș fi putut realiza enorm dacă m-aș fi concentrat pe scris în loc să lupt aiurea. Asta sau să mă mut la Paris, orașul care permite să fii.

Poate aș fi scris mai multe cărți dacă nu m-aș fi consumat în lupte mărunte și în victorii și mai mărunte. Poate aș fi scris mai bine. Exercițiul e mama învățăturii și în cazul scrisului. E un regret. Nu regret cine sunt deoarece se întâmplă să-mi placă de mine. Nu-mi plac ceilalți și am început să o spun fără să mă simt prost. Ca atitudine, sunt o capodoperă!

De aceea vă atrag atenția asupra pierderilor de energie. Reevaluați de ce și pentru ce luptați. Uneori a renunța vă salvează de ceilalți, iar ceilalți nu reprezintă întotdeauna binele. Binele vine și se impune de la propriul sine. Un eu fericit îi fericește și pe ceilalți. Un eu nefericit… Continuați.

Foto: Bogdan Mosorescu