Mă lansez cu o afirmație.
Nu e gură de om care să nu fi rostit măcar o dată, în ofuri și în furii, următoarea propoziție: să-și vadă fiecare de viața lui.
Da.
Să-și vadă fiecare de viața proprie.
Nu.
Pentru da, fiecare gură de om are argumente.
Pentru nu, gura de om nu mai articulează.
Nu.
Să nu-și vadă fiecare de viața proprie. A-și vedea fiecare de viata proprie ar afecta și binele din notele anilor noștri.
Fiecare își vede de viața lui când oricine înșală.
Da.
Fiecare își vede de viața lui când cineva e părăsit.
Nu.
Fiecare își vede de viața lui când oricine acceptă mizeriile partenerului de viață.
Da.
Fiecare își vede de viață lui când oricine pierde o ființă dragă.
Nu.
Cu aceste exemple banale sau chiar vulgare, am împuns în lipsa de armonie a afirmației. Rămâi impasibil în miasme, rămâi impasibil în miresme. În miasme, ca și în miresme, trebuie să găsim măsura. Când o pierdem, ne cerem scuze, când scuzele nu mai ajung, ne luăm la revedere.
La revedere, oamenilor din viața mea. Eu nu sunt atât de pregătită să-mi iau la revedere, de aceea am regândit dimensiunea propoziției să-și vadă fiecare de viața lui.
Pentru ca nu-și vede fiecare de viața lui, azi dimineață, după o observație insinuantă a unei bunici, primii o chiparoasă, de la aceeași bunică, ultima din grădină, s-o pun pe birou, să-mi miroase frumos când scriu.
Îmi miroase, îmi miroase uneori bine și în suflet și minte când nu-mi văd de viața mea, ci văd lung în viața altora.