În mica mea lume, Făt Frumos, doi copii și cu mine, trăim câteva zile mai agitate. Un șantier de dimensiuni reduse în casă, renovarea bucătăriei, ne-a anulat întâlnirile din jurul mesei. Tot șantierul ne-a ascuns și cănile preferate de ceai. Mara a început de ieri examenele pentru evaluarea națională. Mustim de emoții. În special emoțiile Marei dictează, în aceste zile, dispoziția sufletească a familiei.

Duminică seară m-am lungit pe pat lângă ea și am recapitulat regulile casei. Pe primul loc, fără nici o negociere, se află sănătatea. Joaca ocupă locul doi. Abia pe locul trei stă școala. Oricâte asigurări îi ofer, oricâte vorbe de încurajare îi spun, în ochii ei mă lovesc de misteriozitate. Are ea habar de ceva de ceea ce eu nu știu. Un sărut pe frunte și o îmbrățișare i-am dat și m-am retras.

Viața ei începe. A urcat cu toate cunoștințele mele, cu întreaga mea forță. Urmează să înceapă un drum în care o să ocup un loc de colaborator. Nu mai sunt lumea ei, sunt în lumea ei. Locul ocupat de mine în lumea ei depinde în întregime de eforturile depuse până în prezent. Vremea culesului a sosit.

Gândurile mele personale se învârt în jurul conștientizării că sunt părinții mei. Vârsta, 42 împliniți, îmi provoacă memoria. Cu părinții trecuți de 40 de ani eu întrupam rebeliunea. M-am desprins zgomotos. Trântele cu mentalitatea, confruntarea cu rușinea m-au copleșit. Nu m-au învins, dar m-au redus. Potențialul s-a micșorat.

Crescută ca o buruiană, m-am consolat cu poveștile din cărți. Paralel cu aceste povești, am creat o narațiune convenabilă care să-mi servească sănătății psihice. Cu partea lucidă mi-am promis să-mi scutesc copiii de lupta desprinderii. Să refuz provocarea. Să mă transform în mijlocitor între perioada cea mai vulnerabilă din viața ființei umane și perioada imediat următoare, a tinereții extraordinare. De aceea îmi închipui că Mara stă și îmi ține o singură mână.

Cu ea de mâna navighez și-n lăuntru. Am sfârșit Clopotul de sticlă al Sylviei Plath și mă urmărește imaginea unui clopot imens deasupra capului meu. Vizualizez cu mintea un clopot și corpul ei, cu tălpile murdare, lungit pe ușa cuptorului de aragaz. Un corp fără cap, un cap cu o minte chinuită de tot ce înseamnă și arată lumea exterioară, un infern, o piedică de netrecut, o luptă pierdută.

Copiii au meritul să-i dea vieții o direcție, un scop, dar pentru unii dintre noi, nici măcar copiii nu reușesc să reducă insuportabilul. Asta e tragedia și zace în fiecare dintre noi.

Singurul tratament cunoscut și probat ține de micile bucurii ale vieții. Azi mi-am savurat ceaiul în cana preferată. Șantierul din casă s-a încheiat. Mara a susținut deja proba la limba română. Suntem înapoi pe un drum drept.

Foto: Cristina Siminiceanu