M-am obișnuit cu războiul din Ucraina. S-au redus discuțiile despre. Pe facebook e plin de maci în prezent. Unde e război? Mai este război? Ultimul articol citit a fost despre Azovstal și m-am cutremurat. Îmi plănuiesc plecarea la mare, iar gândurile mele n-au nimic în comun cu gândurile femeilor luptătoare din Azovstal. O femeie de acolo poate a fost torturată și violată în timp ce eu îmi căutam maiouri albe de bumbac pe un site sau altul. Mai multe femei poate au avut aceeași soartă.

M-am trezit cu gândul la Azovstal într-o seară în pat. M-am răsucit brusc. Smucitura spasmodică mi-a împins trupul contorsionat în afara patului. Cu capul în locul trupului și cu picioarele atârnând, am privit pe fereastră și am zărit două stele. Am clipit des. Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează!

Am adormit recitându-mi versurile lui Eminescu. Cum era? Se schimbă discursul. De la viața-mi luminează, Cătălina îi cere Luceafărului să-i lumineze norocul. Literatură și filozofie dintr-un așternut curat și cald. În ce așternut dorm ucrainenii rămași să lupte?

Iubirea și compasiunea ar salva lumea. Așa am citit în cărți. Violența întemeiază altă violență. Care e sensul omenirii? E evident că nu e nici un sens. Unii dintre noi ne naștem capabili de frumusețe, iubire și compasiune. Unii dintre noi ne naștem Hitler, Stalin, Putin. Cei mai mulți stăm inutili și privim. Privim cu compasiune și ne ducem viețile mai departe. Nu e războiul nostru. Nu este. E durere. Durerea e universală.

Foto: Bogdan Mosorescu