Mai devreme sau mai târziu, dar nu la momentul potrivit

La Lucian Boia într-o carte am citit o constatare despre prestigiul Reginei Maria: vremurile au ajutat-o.

Sunt puțini oameni cărora viața le rezervă privilegiul de a da până la capăt ceea ce pot să dea. Maria a avut o asemenea șansă. Șansa ei a fost Primul Război Mondial.

Ați simțit vreodată că oricât v-ați strădui, momentul nu e potrivit? Senzația asta o port din copilărie când zilele se confundau una cu alta. Nimic nu se întâmpla, nimic nu mă provoca. Foarte probabil că atunci am devenit, fără să știu, o feministă. Mereu am trăit cu impresia că paza și controlul asupra organelor mele genitale au fost responsabile de lipsa de acțiune în prima parte a vieții.

Necăjită și neajutorată, m-am năpustit în imaginar. În orice moment al zilei, dimineața, noaptea târziu, citeam. Oricât iubesc lectura și muncesc intens la promovarea ei, nu-i trec cu vederea o consecință anume: deziluzionarea. Și am început devreme și ușor să mă dezumflu. La școală am avut ghinionul să nimeresc în clasă cu fetele învățătoarei. Astfel am verificat și experimentat expresia copilul lu`.

În fiecare an pierdeam câte o reprezentare: corectitudinea adulților cu copiii, obiectivitatea profesorilor, Făt Frumos, siguranța prieteniei, confortul casei părintești.

La facultate, consider eu, am făcut ceva progrese și o pot considera o șansă. Șansa mi s-a tras de la necunoscut. Am încetat, pe băncile facultății, să fiu tot ce mi se spusese, de societate, cultură și familie, că aș putea fi. Construcția sinelui acolo trebuie căutată.

Maternitatea, câțiva ani mai târziu, a blocat cumva producția persoanei. Am redevenit așteptări și pretenții impuse de ceilalți. M-am conformat cu adaptabilitatea proprie și din frica de a nu pierde iubirea nimănui. Zilele au început să se confunde din nou, iar nesuferita senzație a revenit mai intensă ca niciodată.

Oricât m-am străduit, momentul nu s-a potrivit. Știu că la sfârșitul anului 2011, din dorința de a sta cu Mara, am organizat o petrecere acasă de Revelion. Le-am cerut tuturor invitaților, condiție de participare, să poarte măcar un obiect din costumul nostru popular. Vaiete, reacții, reproșuri, aplauze și felicitări, de toate am primit. De unde să luăm? Unde mai găsim? Și băieții să aibă ceva? Da, condiție obligatorie de participare.

Până la urmă s-au conformat. Au scormonit, au împrumutat, au cumpărat, iar la poza de grup am zâmbit fiecare cu urmă de țăran român pe noi. Petrecerea s-a încheiat, anul a trecut, costumul meu popular a ajuns într-o cutie, nici mai mult nici mai puțin o cutie zdravănă de Louis Vuitton, și am mers mai departe.

Cred că nu a trecut jumătate de an și moda a împins înainte bluza românească. L-am descoperit pe Adrian Oianu, am citit despre Valentina Vidrașcu, fel și fel site-uri au marcat un bum prin speculă: românul modern are nevoie să interacționeze cu tradiția.

Am urmărit cu interes valul tradițional care a cuprins societatea românească. Ca preferință, actualizarea iei după femeia dinamică și modernă mă pasionează. Costumul popular neadaptat să stea la muzeu din punctul meu de vedere.

Rozul ăsta din jurul unui costum popular mă plictisește. Străbunicile și bunicile noastre îl purtau rar, dar imaginarul și reprezentările nu lucrează cu fapte.

Indiferent de atitudinea oamenilor moderni față de costumul popular, bombastic sau conform cu realitatea, ne-am apropiat vestimentar de un autentic românesc. La nivel de limbaj, țărănesc a scăzut ca intensitate. Percepția ne pune în gură tradiție, autenticitate, mândrie națională.

În 2011, am dat o petrecere țărănească. Dacă aș relua tema la un viitor Revelion, cu siguranță ne-am distra autentic și tradițional. Dar timpul pare să nu mă lase să dau ce pot eu la momentul potrivit. Dau mai devreme sau mai târziu.

Mare, mare ciudă pentru mine.

Notă: Târgul Cărții are oferte bune de carte, eu v-am făcut trimitere la Lucian Boia, România, țara de frontieră a Europei.

1 Comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
26 + 21 =