De la prima mea amintire cu mine, de la prima amintire a oricărei persoane despre mine se desprinde ușor impresia că descriu un om vesel. Ce implică veselia mea?
Agitație, râs zgomotos, logoree, doar că nu vorbesc întotdeauna incoerent, uneori generalizez și divaghez doar pentru a redirecționa interlocutorul, acțiune și reacțiune.
Cuvântul logoree l-am învățat de la cineva care mă asculta minunându-se de cascada mea de cuvinte. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă. Nu-mi amintesc acum dacă am cunoscut sau nu sensul cuvântului la acel moment.
Mă rog, premisa aceasta este, sunt un om vesel.
Însușirea aceasta, dar mai ales eticheta aceasta, ajunge uneori să mă incomodeze când am zile proaste.
În zilele mele proaste, iar zile proaste are oricine, simt priviri pline de întrebări nerostite. Când eram copilă, mama se uita lung la mine și zâmbea. Dacă momentul se prelungea, număra ore, devenea zi sau zile, mă întreba direct dacă i-a schimbat cineva fata.
Știu sigur că prima dată când m-a întrebat i-am răspuns foarte sincer și foarte uimită: nu, de ce?
Pentru că nu mai râzi, nu mai vorbești. Apoi urma un alint pe care îl trec sub tăcere.
Cu experiența copilăriei, acum încerc să râd în zilele proaste doar pentru a evita întrebările.
Doar că nu-mi prea iese, și asta datorită faptului că vocea capătă alte flexiuni, cuvintele se arcuiesc până se sting. Urmează pauze lungi între cuvinte, apoi tăcere.
Scriu acum despre zile proaste, deoarece am avut o săptămână proastă, cu zile care s-au întrecut între ele.
Și starea asta ingrată mă obligă la meditație, la o sucire a eului. Mai întâi îmi plâng de milă, iar apoi, chiar în timp ce mâna șterge un colț de ochi, se ivește cruzimea. Nimeni nu a dovedit mai multă răutate ca mine în ceea ce privește propria înțelegere. Zilele mele proaste mi le asum ca reacție la toate acțiunile mele, iar tânguiala nu are ce căuta în tot ce încerc eu să construiesc în mine.
Da, am zile proaste, nu mă feresc de ele, nu le ascund, și da, sunt un om foarte vesel și nefericit.
Printre altele, mă mai descrie și nefericirea veselă.
Să râdem înainte de toate
Dunia
flori de camp, curcubee, oameni si carti
Buy me a coffee
Ambasador pentru
Preferința vestimentară a blogului, Atelier Bobar
Partener mieros/sănătos al blogului
Partener prețios al blogului
Acum citesc…
august 28, 2013
Eu în zilele proaste tac – și să știi că (și) pentru mine luna august a avut niște săptămâni mute – dar nu-mi mai ascund muțenia, nu față de cei apropiați.
Vorbesc mult și zâmbesc ușor, adică mușchii feței o fac ca niște trădători, dar dacă nu e totul bine, o recunosc fără tăgadă.
Mi-am primit lecția după ani de disimulat, după ani de nefericire veselă. Mi-am trăit viața la interior și nu-mi ceruse nimeni asta. De ce ne închistăm cu bună vrere, e o întrebare deschisă: frustrare, rușine, auto-pedeapsă, reflex dobândit, evitarea întrebărilor etc.?
La ”ce ai?” răspund cu: ”o zi nașpa, așa cum toți oamenii mai au din când în când și n-am chef de vorbit azi, poate altădată”. Funcționează pentru că îi bag și pe ceilalți în ecuație, și ei asta așteaptă.
august 29, 2013
Am în jurul meu și oameni care nu acceptă că am zile proaste și insistă să vorbesc. Și da, vorbesc mult și în zilele mele proaste despre orice, dar în nici un caz despre ceea ce mă supără.
Mulți iau atitudinea mea ca pe ceva personal, ca o lipsă de încredere a mea în ei, dar e doar o neputință a mea, trăiesc atunci multiple acte ratate, să mă folosesc de o noțiune de-a lui Freud.
Și în plus mi-e frică să las pe orice să-mi vadă sufletul atunci.
august 29, 2013
Omul e egoist, vrea să aibă un merit când ți-e bine și să aibă un rol (oarecare, numai nu dat la o parte) când nu iți e.
Poate că ai (și) tu păcatul acesta de a afirma lucrurile cu o treaptă mai sus decât sunt (un fel de generalizare la prima mână) și atunci unii se simt vizați, de unde tot felul de reacții, de unde certitudinea că a ține pentru tine un anume zbucium e cea mai bună alegere de moment.
Eu am trecut prin stările extreme (închistare sau expunere totală), prin cele de mijloc pline de acalmie, dar și prin cele în care pur și simplu eram prea obosită pentru a spune ”na, ăsta-i sufletu!”. Cele din urmă mi se par de departe cele mai grele, când nu mai intervin ceilalți, ci doar tu…