Tot mai rar am ajuns sa invart in cratita, si imi lipsea. Acum imi miros degetele si adulmec cu superbul meu nasuc marit de sarcina telina, usuroi, ciuperci, patrunjel. Era musai sa incerc reteta lui Dan, si astept sa scot carnea din cuptor.
Inainte de a zamisli o cvasipoveste, o prelegere a unui suflet tuelian, cum imi zicea o colega, plimbai neastamparata degetele pe tastatura.
Tot ma inghionteste o idee puerila. Sa pun pe foaie ce anume imi place mie sa fac, ce sunt eu capabila sa fac, si apoi sa incropesc de acolo un mod de intretinere.
Nu am un vis.
Scrisul nu este un vis, nu constituie un ideal. Scrisul tine de un fel al meu de a fi, nu pot exista in afara lui. Mai adanc scormonit sufletul, imi ranjeste o socoteala neputincioara si irealizabila. As vrea sa fac din lume un loc mai bun, imi tot repet, la intervale neregulate, ca Africa reprezinta un continent ce asteapta intotdeauna o mana de ajutor, si daca nu tintesc atat de departe, satele noastre impun un ajutor accelerat.
Intrebarea este: o sa-mi parasesc vreodata confortul pentru o asemenea munca?
Nu dau un raspuns, mi-e frica de propria ipocrizie.