E trecută dimineața. N-am citit. N-am scris. M-am aruncat cu avânt în treburile casnice. Spun și repet: locuiesc cu animalele. Motan și Luna, pisicile, nu sunt incluse. Bipedele casei devastează și pătează. Ușile apartamentului, albe, simple, minunate, se remarcă prin enervante pete de grăsime. Mara și Mateiu împing ușile, mânerele fiind simple obiecte decorative.

E trecut prânzul. Am mâncat ce a mai rămas dintr-o supă cremă de morcov. Cu a doua ceașcă de cafea m-am așezat la laptop. Nu mă pot concentra. Despre ce intenționam să scriu? Săptămâna trecută am sucit și am învârtit observații despre sensibilitate. De la romanul Frica al Danielei Rațiu mi se trage. Am participat la lansarea cărții la Timișoara. La radio am prins o frântură dintr-o emisiune unde se discuta despre carte. La clubul de carte al celor de la O carte pe lună m-am dus special pentru romanul Frica și Daniela Rațiu care a fost invitată. Din cele trei situații separate s-a desprins un cuvânt: brutalitate. Daniela Rațiu descrie cu brutalitate unele orori ale umanității.

Ororile sperie sufletele sensibile. Mărturisesc chiar sufletele sensibile. Din cauza sentimentului de groază unii citesc cartea pe lumină sau cu lumina aprinsă. Alții nu citesc deloc. Sufletul sensibil nu rezistă. Înțeleg groaza și repulsia. M-am călit cu Arhipeleagul Gulag și cu descrierea iepei din Crimă și pedeapsă de Dostoievski. Mikolka ridică parul pentru a doua oară și o altă lovitură cade pe spinarea bietului animal. Crupa iepei se lasă în jos, dar ea se ridică, se opintește iar și iar, trage cu disperare harabaua, se smucește să scape, dar din toate părțile o întâmpină cele șase bice, și huluba se ridică din nou și cade a treia oară, apoi a patra oară, ritmic, neiertător.

Harabaua este o căruță mare folosită pentru transportul grânelor. Iapa și-a dat duhul. Un copil i-a îmbrățișat capul mort și însângerat. I-a sărutat ochii și botul. Imaginați-vă întreaga scenă descrisă pe trei pagini de carte. Sufletul l-am simțit rupt în bucăți. Plânsul în hohote mi-a întrerupt lectura. Ca vârstă, abia împlinisem 16 ani când l-am descoperit pe Dostoievski. Țin minte supliciul la care m-a supus cartea întreagă, iar scena cu iapa în mod special. Atunci am crezut despre mine că sunt o fire sensibilă. Apoi mi s-a schimbat percepția. N-am defilat cu capacitatea de a percepe suferința, tristețile, ororile. Tăcerea în fața groazei m-a calificat dură în ochii celorlalți. Și așa am ajuns o insensibilă. Mi s-a apreciat singular doar duritatea și mi s-a lipit unanim eticheta de insensibilă. Am acceptat rolul. Cineva trebuia să-l interpreteze.

Azi mă incomodează. E un rol care nu mi se mai potrivește. Nu mai pot fi insensibilă doar pentru că unii ignoră judecata matură. Omul ucide. Omul torturează. Omul înșală. Omul minte. Același om creează, vindecă, respectă, spune lucrurilor pe nume.

Suntem buni și răi. Să ignorăm răutatea nu ne ferește de consecințele ei. Să controlăm răutatea ne ferește de consecințele ei. Asta înseamnă să înfruntăm și să acceptăm însușirile negative.

Putem tot timpul să alegem. Alegeți.

Foto: Lorena Dumitrascu