Îmi imaginez că îmi pun o rochie neagră, tocuri, ruj roșu. Îmi imaginez că ies la restaurant și savurez o mâncare delicioasă. Îmi imaginez că lenevesc la o terasă și sorb un pahar de vin. Îmi imaginez o noapte fierbinte și-mi iau ca reper o destrăbălare la Lisabona.

În realitate îmi pun tricou negru, leggings și adidași. În realitate ies mult în parc. În realitate privesc părinții și copiii. În realitate adorm seara cu Mateiu la sân și cu cartea lângă mine. Nu renunț. Citesc. Deschid laptopul să scriu. Stau și mă holbez la ecranul alb minute, apoi și mai multe minute.

Fraza de început continuă să mă terorizeze. Reușesc să leg câteva cuvinte, se foiește Mateiu, iar mintea se golește.
Ați citit Orb prin Gaza de Huxley? Ați citit Huxley? E un scriitor căruia cuvintele îi vin atât de firesc. Nimic nu e forțat în paginile lui. Măiestria cu care descrie banalitățile și stupiditățile vieții mă entuziasmează grozav. Pentru că de la trivial trece la filozofie și la forme de conducere fără nici o atitudine teatrală. E ca o discuție de-a mea din parc.  Mai puțin ochii dați peste cap. Le atrag atenția mamelor că le defulează copiii, nu le refulează. Împlinesc 39 de ani, iar persoanele din generația mea tot confundă refularea cu defularea. Iar eu par deșteaptă. De aceea ne ignorăm reciproc și descriem un comportament de curtea școlii. Te ignor. Nu mă joc cu tine. Ha! Ha!

Adevărat, nu am partenere de joacă. Ies uneori prietenele mele în parc cu mine și mă lasă să mă tolănesc pe iarbă și să citesc. Apoi povestim despre ceea ce citesc dacă e ceva care privește îmbunătățirea vieții. În prezent ne-am îmbunătăți viața cu o ieșire ca fetele. Toate simțim și avem nevoie. Ne punem la drum să tăcem, să râdem, să privim pe geam, să ne scuturăm de noi și să ne concentrăm pe eu. Să ne iubim. Mie mi-e dor de mine și de compania fetelor care îmi permit să tac. Să las turuiala deoparte.

Încet încet devin un personaj. Mă transform în literatură. O să mă așez curând pe raft și o să se pună praful pe mine.

Foto: Bogdan Mosorescu