Mă lansez cu o afirmație.
Nu e gură de om care să nu fi rostit măcar o dată, în ofuri și în furii, următoarea propoziție: să-și vadă fiecare de viața lui.
Da.
Să-și vadă fiecare de viața proprie.
Nu.
Pentru da, fiecare gură de om are argumente.
Pentru nu, gura de om nu mai articulează.
Nu.
Să nu-și vadă fiecare de viața proprie. A-și vedea fiecare de viata proprie ar afecta și binele din notele anilor noștri.
Fiecare își vede de viața lui când oricine înșală.
Da.
Fiecare își vede de viața lui când cineva e părăsit.
Nu.
Fiecare își vede de viața lui când oricine acceptă mizeriile partenerului de viață.
Da.
Fiecare își vede de viață lui când oricine pierde o ființă dragă.
Nu.
Cu aceste exemple banale sau chiar vulgare, am împuns în lipsa de armonie a afirmației. Rămâi impasibil în miasme, rămâi impasibil în miresme. În miasme, ca și în miresme, trebuie să găsim măsura. Când o pierdem, ne cerem scuze, când scuzele nu mai ajung, ne luăm la revedere.
La revedere, oamenilor din viața mea. Eu nu sunt atât de pregătită să-mi iau la revedere, de aceea am regândit dimensiunea propoziției să-și vadă fiecare de viața lui.
Pentru ca nu-și vede fiecare de viața lui, azi dimineață, după o observație insinuantă a unei bunici, primii o chiparoasă, de la aceeași bunică, ultima din grădină, s-o pun pe birou, să-mi miroase frumos când scriu.
Îmi miroase, îmi miroase uneori bine și în suflet și minte când nu-mi văd de viața mea, ci văd lung în viața altora.

Buna ziua, am bucuria si placerea sa va anunt ca blogul dumneavoastra a fost premiat de catre MWB, in cadrul editiei Premiilor MWB, luna august 2012!
Blogul dumneavoastra a fost recomandat de catre un autor MWB, pentru valoarea, pasiunea, imaginatia, creativitatea, originalitatea si talentul de care ati dat dovada prin scrierile publicate!

Asta găsii eu azi când deschisei blogul.
Mulțumesc din suflet pentru premiu, pentru aprecieri, pentru încredere.

Cerul la mine acasă.

Foto: Bobby Miduș

Țin sub pleoapă o întâlnire, o întâlnire accident cu un fost prieten. L-am visat azi noapte. Nu mă bag la interpretarea viselor, pentru mine visele constituie doar prelungiri ale propriilor mele trăiri.
Mă miră uneori înlănțuirile de imagini din visele mele. Ziua de ieri, datorită visului, sunt sigură că mi-a răscolit niște amintiri, doar ca eu, nici ieri, nici azi nu pot recunoaște cu simțurile ce anume mi-a amintit de acel vechi prieten.
În vis, prietenul ăsta era tare necăjit.
În realitatea dimineții, eu mă regăsii nemulțumită de mine. Amintirea visului mă puse față în față cu mine într-o postură de femeie blândă. Refuz să fiu blândă în afara propriului dormitor.
Vrusei, cu o ciudă care fermenta într-o devenire, să scriu un text Zice Dunia.
Zice Dunia că toate femeile sunt niște protagoniste în telenovele, căci numai în telenovele toți bărbații iubesc aceeași femeie.
Renunțai la text din cauza furiei. O recunoscui după febrilitatea cu care vopseam ușa dormitorului.
Nu vreau să fiu iubită de foștii mei prieteni, iar blândețea asta din vis mă întoarse împotriva sinelui. Cu spatele la mine, cu o smucitură de gând mă strecurai prin felul meu de a fi și de a gândi și acceptai ceea ce cunosc.
Ieri, ceva sau cineva mi-a reamintit de acest vechi prieten, poate o melodie, poate un gest, poate o frază, iar visul meu mi-a pus sub pleoapă doar o întâlnire accident.
Nu sunt nici o Maria sau Consuela, sau Fernanda, reprezint doar o tânără femeie care și-a băgat nasul și în psihanaliză.
Mi-aș dori foarte mult să depistez ce anume, din ziua de ieri, m-a dus la acest fost prieten, ce triumf, dar ce triumf, aș intra cu mintea în Roma.

Calendarul ne arată într-adevăr că trăim zile și sărbători de sfârșit de vară, dar toropeala oamenilor cauzată de soare ignoră ultimele și trăiește doar zile fierbinți de vară.
De aproape o săptămână stau la casa mea părintească de unde pot să admir Dunărea la orice oră a zilei, iar acest fapt mă umple de fericire. Să privesc doar minunatul meu fluviu și mă fâstâcesc. M-am născut într-un loc de poveste, eu născocesc povești doar pierzându-mi ochii pe Dunăre și pe munți.
Seara, apusurile nu le pot așeza în cuvinte, dacă aș putea cumva să împrumut ochii sau sufletul, atunci orice om care nu a trecut prin locurile astea ar înțelege ce dragoste port eu acestui loc.
Cu conștiință sau fără conștiință, când aș respira aerul din malul Dunării, când aș vedea apusul de pe o stradă prăfuită din Schela Cladovei, m-aș recunoaște aservită acestui loc.
Cerul se îndură aici, se îndură de suferințele oamenilor primenindu-se în fiecare seară în culori bezmetice. Nuanțele seduc, pun pur și simplu stăpânire pe simțurile celui care își ridică ochii la cer.
Azi îmi dădui seama că aici privesc cerul mai mult ca la Timișoara, dar ca explicație nu pot decât să formulez următoarea notă, aici cerul e mai aproape de mine, mă ademenește cu tăceri, cu purtări suverane de frumusețe.
Îmi pare rău că nu am o fotografie ca să întăresc cuvântul cu imaginea.

Pentru țăranca din mine la care nu vreau să renunț.

Foto: Dragoș Florin Stănică
http://sdfphotography.webs.com/

M-am plâns, într-un text din păienjenișul blogului, de crizele de isterie ale Marei. Într-o perioadă în care Mara mi-a oferit multe imagini, fără să am idee ce anume înseamnă, am căutat să citesc foarte mult despre comportamentul copiilor mici.
Am crezut că se poate să găsesc printre rânduri scrise de specialiști o soluție către împăcarea mea ca mamă.
Eu cu Mara așa funcționam, iar trecutul este și prezent.
Aștern îndată o întâmplare pentru o mai bună înțelegere.
Mergând într-o dimineață la bancă, iar Mara fiind însoțitorul meu, înainte să intrăm, am vorbit cu ea. I-am povestit ce urma să fac eu și ce rugăminte am la ea. Am rugat-o ca în timpul în care eu îmi fac treaba, ea să se uite cuminte pe o revistă.
S-a uitat în ochii mei și mi-a răspuns afirmativ.
După 5 minute petrecute în bancă, fata mea deja începuse să ceară, să cerceteze, să întrebe. I-am reamintit ce vorbisem aplecându-mă la ea.
Mara, cum ne fu nouă vorba?
Mama, fu vorba ta, nu fu vorba mea.
A folosit chiar și perfectul simplu.
Observația ei era complet adevărată, ea nu zisese așa ceva, doar mă ascultase pe mine vorbind.
Mi-am înghițit nervul sculat ca pe un hap și am apreciat doar puterea ei de observație. În acele zile, Mara cred că a atins un apogeu de istericale, iar eu s-a întâmplat s-o pedepsesc. După o avertizare în care îi explicam ce urma să se întâmple, iar Mara uita înainte ca eu să pun punct, am făcut exact ce am zis. Am plecat de unde eram, am închis desenele cu Tom și Jerry, am mers la culcare fără să mai mâncăm, am intrat în casă, deși ne simțeam foarte bine în curte.
Săptămâna trecută, într-o scurtă ieșire la Văliug, Mara m-a întrebat dacă poate să se ridice de la masă și dacă are voie să se joace.
Nu pot să spun ce am simțit în acel moment, aș fi râs, aș fi plâns, pot însă să scriu aici ce am făcut, am răspuns calmă, iar eu am căutat să mă privesc în ochii celor de lângă mine, o prietenă dragă, un văr drag.
Săptămâna asta, am scos fata la drumeție pe Ciucarul Mare. E ceva ce mi-am dorit întotdeauna pentru copilul meu, să iasă mult în natură, iar acum că s-a întâmplat, simt cumva că ceea ce mi-am propus eu ca mamă, întâmplându-se, mi-a oferit un fel de satisfacție pe care nimic altceva nu mi-o poate îndeplini.
Mergând cu ea la pas pe munte, am dus ceva la bun sfârșit, am pus în fetița mea toată frumusețea lumii, toată frumusețea copilăriei mele.

Aveam de gând să scriu despre Mara azi. Azi plecai de la Severin cu mintea așezând textul ăsta. Dar îmi lipsesc niște fotografii, așa că intenția rămase doar dorință.
O să mâzgălesc acum despre prietenie câteva rânduri.
Săptămâna trecută, timpul meu propriu mi-a dăruit un moment de răgaz, iar acest răgaz am vrut să-l petrec cu cineva, nu singură.
Am avut poftă să sporovăiesc.
Karamazoava mea de Oltenia, adică sora mea, nu a răspuns la telefon, iar eu, privind ecranul telefonului în timp ce răgazul meu se ducea clar spre o oră cu îndatoriri, am apelat o prietenă ca să-mi încerc norocul.
Vii să mâncam ceva în Unirii?
Și așa am ajuns, prin întâmplări, să găsesc definiția prietenelor bune.
Prietenele bune înseamnă disponibilitate și timp creat.
De exemplu.
Mergem într-o drumeție?
Când?
Azi, pe la 3 jumătate.
Nu pot, am o programare.
Și nu poți s-o lași pe mâine?
La 3 jumătate ne pregăteam de drumeție.
Câți oameni se pun la dispoziția noastră? Nu suficienți. Nici nu îndrăznesc să cer eu însămi așa ceva, deoarece eu am preț pus pe propriul timp. Cunosc valoarea lui și nu aș abuza de timpul nimănui, dar sunt unele persoane în viața mea carora le-am permis și mi-au permis un statut de ceas stricat.
Stricăm timpul propriu când sufletul tânjește după o apropiere, iar fetele au nevoie să sporovăiască, să stea umăr lângă umăr și doar să privească lumea din jurul lor.
Nu am habar de ce, dar ne leagă foarte mult această obișnuință feminină.

Îl înțeleg pe Peter Kien, ieri am muncit câteva ore bune la biblioteca mea, iar acum aș vrea să stau pur și simplu paznic lângă ea. Cine poate mai bine ca mine să-i poarte de grijă?
Plus că ieri am descoperit, printre mese de negustori, următoarea carte, Charles Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle.