Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

EUL MEU, CORPUL MEU, DIVORȚUL NOSTRU

De 30 sept., 2025 1 Trăiri afective ale mele No tags 0

Primii 40 de ani trec pe nesimțite. După 40 de ani începi să simți. Are loc o separare a eu-lui de corp. Ai eu. Ai corp. Conviețuirea eu-lui și a corpului până la 40 de ani se confundă. După 40 de ani divorțează. Fiecare e pe cont propriu.

Eul își revizuiește satisfacțiile și regretele. Regretele se împrietenesc cu perna și ora de culcare. Îți așezi capul pe pernă. Regretele sunt acolo. Cel mai mare regret al meu ține de carieră. N-am reușit să obțin o situație bună profesional. De aceea valoarea blogului a devenit inestimabilă. Pun preț pe puterea blogului deoarece el îmi susține stima de sine.

Am prietene în jur care și-au obținut o situație bună profesional. Nu au copii. Regretul lor ține de maternitate. Dacă e să fiu sinceră, atunci recunosc că lipsa unui copil mă îndurerează. A afirmat una dintre ele. Aceste prietene ale mele pun preț pe casă, pe familia extinsă, pe carieră. Casa, familia extinsă și cariera susțin stima de sine.

Am și prietene care au tot: casă, familie, carieră. Au tot, dar nu lasă impresia că trăiesc fără regrete. Ceea ce mă face să mă întreb: e ceva în adâncul ființei umane care ne predispune la mâhnire sufletească? Și are această mâhnire sufletească legătură cu alegerile din prima tinerețe?

La 20 de ani rareori alegem folosindu-ne rațiunea. Îmi amintesc ofensarea pe care o simțeam când apelam la rațiune. În mod special relațiile romantice aparțin sufletului, iar rațiunea le întinează. Când te îndrăgostești nu ai timp nici să clipești. E fulgerul care anunță tunetul. E clopoțelul care anunță sfârșitul orei. E lumina caldă și clară de după ploaie. E un câmp înflorit de maci. Frumusețea pură te împresoară, bucuria te inundă. Nepotrivirile, la fel ca potrivirile, nu se ivesc în minte, totul e impuls irațional.

Voințele și dorințele ne ghidează zilele, ne aranjează anii, ne structurează viața. Ce ne mai dorim fiecare, femei cu copii, femei fără copii, după ultima dorință împlinită? Ce-și mai dorește o femeie după ani de tratamente chinuitoare pentru a aduce pe lume un copil? Ce-și mai dorește o femeie după ce a atins culmea în carieră? Ultima dorință îndeplinită nu înseamnă ultima dorință. De aceea fericirea durează atât de puțin.

Cine sunt eu după 40 de ani? Sunt un rest al unui copil derutat. Sunt restul mamei mele. Sunt restul tatălui meu. Am adunat resturile peste un deceniu. M-am întregit după 30 de ani. Am adăugat de la mine experiența. Și iată-mă trează după 40.

Mai mult ca niciodată apreciez ordinea în viață. Oamenii și lucrurile se așază. Oamenii și lucrurile dispar. Eu mă așez. Eu dispar.

Sunt eu.
Sunt corp.
Sunt minte.
Sunt suflet.
Sunt. Cât mai sunt.

Foto: Cristina Siminiceanu

SĂNĂTATE, JOACĂ, ȘCOALĂ

De 26 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

În interiorul
apartamentului sunt necesare intervenții. Centrala o reparăm sau o schimbăm. Nu am decis. Frigiderul mai rezistă o lună sau cumpărăm chiar azi unul nou. Nu ne-am dat seama.

În interiorul
corpului meu sunt necesare intervenții. HPV-ul s-a cronicizat. La recomandarea doctorului, după 3 ani de supraveghere, am decis să renunț la o bucată din mine. Poate acesta e momentul când o iau la vale. Somnul m-a ocolit în ultima săptămână. Frica de moarte e pentru oricine. Mă paralizează gândul: Cine o să-mi iubească Mara și Mateiu dacă  mor?

Mintea s-a dus hăt departe. Sunt conștientă. Noaptea nu e întotdeauna un sfetnic bun. Simt noaptea ca un torționar hidos cu dinții stricați, respirație împuțită și cu un pumn gigantic. Mă perpelesc în așternut. Umblu noaptea prin casă. Verific ușa. Beau apă. Deschid ușa de la dormitorul Marei. O privesc cum doarme. Revin în pat. Trag pătura peste un picior al lui Mateiu. Pisicile, Motan și Luna, mă privesc. Așteaptă să mă liniștesc.

Profit de încordarea sufletească să vă reamintesc că un vaccin ne poate ține departe și de rădăcina hpv 16 cu care m-am infectat eu. Vaccinați-vă fiii și fiicele. Nu au de ce să treacă prin ceea ce trec eu acum. Discutați cu medicii și luați decizii pentru protejarea vieții.

Tot săptămâna asta am scris o povestire pentru un volum colectiv de proză scurtă. Am lucrat organizat. Mi-am prioritizat orele de lucru. Altfel spus, treburile casnice le-am ignorat. M-am orbit. Praful, fibrele textile, blana pisicilor și celulele de piele adunate de curenții de aer și de electricitatea statică în colțuri și pe lângă plinte nu au existat. Am continuat să bag haine la spălat. Nu-mi permit să iau o pauză de la rufe murdare cu o adolescentă și un băiețel de 4 ani.

Cartea lui Yalom, Soluția Schopenhauer am terminat-o. Mi-am comandat de pe Târgul Cărții volumul Parerga și Paralipomena de Schopenhauer. Îmi ard buricele degetelor. Abia aștept s-o încep. Eu însămi am o reprezentare de filozof în această perioadă. Stau și îi interpretez lui Mateiu lumea. Uneori o interpretez cu calm și răbdare. Alteori o interpretez cu iritare și nervi. Un motiv de iritare și nervi este religia. Mă înfurie când mintea unui copil de 4 ani suportă abuzul unei religii. Locuitorii planetei au dezvoltat de-a lungul vremurilor religii și zei. În continuare există religii și zei, dar în interiorul comunităților se vorbește cu emfază și fără strop de rușine despre o religie și un dumnezeu adevărat.

Mintea crudă a unui copil de 4 ani absoarbe poveștile religioase. Acceptă ușor ideea unui creator. Mama și tata sunt puternici. Fac orice. Pot orice. Atribuirea unei puteri nelimitate unui creator îl satisface pe copil. Creatorul îndeplinește neputința lui de a-și pedepsi părinții pentru că-l lasă dimineața la grădiniță, pentru că îi setează timp la desene, pentru că insistă să consume legume proaspete. Tot ce plantăm în perioada asta în copii devin idei înnăscute.

Plantați cu grijă, cu responsabilitate, cu respect. Lăsați zeii în afara vieții copiilor. E vremea jocurilor. După sănătate, vine joaca. După joacă, vine școala. Iată intervențiile care salvează!

Sănătate, joacă, școală.
Repetați.
Sănătate, joacă, școală.

Foto: Flavius Neamciuc

O CAMERĂ DE HOTEL NUMAI A MEA

De 23 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

De două zile adulmec toamna. De două zile este toamnă. 22 septembrie marchează momentul astronomic al toamnei și un bun început de povestire.

În dimineața zilei de 22 septembrie, 2025, Dunia a intrat în bucătăria apartamentului. Tocmai își infuza ceaiul verde cu iasomie când. Când ce? Ce putea să se întâmple atât de interesant?
Când a simțit mirosul de toamnă. Cum e mirosul de toamnă? E mai ușor, mai aromat, mai declanșator de nostalgii. Adulții, datorită experienței, dețin abilitatea de a trăi toamna. Pentru adulți, aromele toamnei, în special vinetele și ardeii copți, înseamnă retrăire. De aceea adulții iubesc toamna, iar copiii o iau doar ca pe o perioadă cam nesuferită cu ploi și vânt între iubita vară și adorabilă iarnă.

Ieri am adulmecat toamna. Azi dimineață am adulmecat-o din nou. Între timp, vara a revenit. Termometrul a urcat la 29 de grade. Nu mă las păcălită de concursul dintre vară și toamnă. Câștigătorul ia totul. La final toamna smulge toate frunzele și coboară gradele pentru ca să ne bem ceaiul cu abur.

Aceste două dimineți mi-au trimis gândurile spre casa bunicilor. Mai exact, gândurile m-au purtat în zilele de după moartea bunicii. Casa a început să aibă altă atmosferă. Prima dată a fost mirosul. S-a schimbat. Au urmat obiectele. Obiectele s-au mutat sau au dispărut. Hocus-pocus! Pernuța ei decorativă de ace și bolduri agățată într-un cui după ușa de la intrare a dispărut. Alte obiecte au apărut.

Cât de mult înseamnă o persoană pentru ambianța casei? Legătura dintre om și casă întreține respirația pereților. Fără om, pereții încetează să respire. Casele nelocuite se sting la un foc lăsat fără bușteni. În cât timp, după dispariția mea, s-ar schimba mirosul apartamentului? În cât timp, crengile de după ușa de la intrare ar dispărea? În cât timp, obiectele s-ar muta sau ar dispărea?

Interiorul casei personifică sufletul omului. De aceea decorarea unei case este atât de intimă. Camerele de hotel pun în evidență talentul designerilor. Spațiul folosit la cea mai înaltă valoare te frustrează. Oamenii își mănâncă spațiul din casă prin lucruri care nu servesc la nimic. Dar tocmai acele lucruri dau camerelor de hotel ce le lipsește: sentimentul de acasă.

De fiecare dată când călătoresc și ajung într-o cameră de hotel, îmi pun cartea pe noptieră. Cartea lecturată în acel moment deține puterea de a modela ambianța. Nu sunt acasă, dar pentru câteva zile îmi împrumut ființa acelor pereți. Respiră în funcție de obiectele personale. Camera de la hotelul din Londra a respirat paginile unui roman de Yalom, fragranțe franțuzești și filiație. Uneori încerc să îmi imaginez următorii ocupanți. Ce fac cu camera? Ce notă specifică îi dau? E posibil să ne simțim unii pe alții?

În câțiva ani de la moartea bunicii mele casa i-a pierdut mirosul și atingerea. Încăperile au încetat să o arate. O poză atârnată pe perete a păstrat-o. De acolo ne-a privit în următorii 30 de ani.

A venit toamna. Au venit nostalgiile. Coaceți ardei. Coaceți vinete. Echipați-vă olfactiv copiii. Ce e toamna fără mirosul de ardei?

Foto: Flavius Neamciuc

MINCINOȘI INIMOȘI

De 18 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Cei care mă cunosc se gândesc la mine când.
intră într-o librărie,
văd o carte,
ajung undeva la Dunăre,
descoperă Dunia scris pe un ambalaj de biscuiți sau de țuică,
se ivește în discuție Freud,
admiră luna,
poartă maiouri albe fără sutien sau rochii halat,
se zgâiesc în oglindă la riduri,
discută despre artă și literatură.
Cei care mă cunosc de un deceniu se gândesc la mine în felul acesta.
Dar cei care mă cunosc din copilărie?
Dar cei care mă cunosc din școală?
Hm! Perspective! Perspective! Perspective!
Nu mai am încredere în amintirile mele și nici în amintirile celor care m-au cunoscut.
Fabricăm amintiri după bunul plac.
Suntem niște mincinoși cu toții, niște mincinoși inimoși.
Caut un numitor comun.
Pare că am râs dintotdeauna.
Pare că nu m-am mai oprit din citit de când am învățat literele.
Pare că m-am cufundat în acest rol.
E un rol?
M-am arătat, m-am prezentat, m-am dezvelit.
Am stârnit senzații ca orice femeie.
Apoi am început să cobor.
Din tinerețe cobori.
Din maturitate cobori.
Nu-mi amintesc când am urcat.

MUZEUL FREUD DIN LONDRA – TRASEU CU METROUL ȘI REFLECȚII DESPRE IUBIREA DE MAMĂ

De 17 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Ca să ajungeți la Muzeul Freud din Londra e nevoie să schimbați linia de metrou cel puțin o dată. Noi am trecut de pe linia albastră pe linia gri, pentru Finchley Road. La ieșire există indicația către muzeu. Acum îmi pare rău că am aruncat harta. Seara, în timp ce Mara își savura salata Cesar într-un pub din apropierea hotelului, eu am căutat și am notat stațiile pentru Muzeul Freud.

M-am aflat pentru a treia oară la acest muzeu. Sentimentul a fost de revenire. Bine am revenit în casa unei personalități admirate de mine. I-am recunoscut obiectele, iar pe birou am căutat cu privirea statueta zeiței Atena. Colecționar a devenit după moartea tatălui. A adunat enorm de-a lungul vieții.

S-a nimerit ca în acest timp să încep lectura lui Irvin D. Yalom, Soluția Schopenhauer. Jumătatea de carte parcursă mi-a dat suficiente informații și detalii despre relația dintre Arthur Schopenhauer și mama sa, Johanna, cât să mi-o apuce mintea pe calea asocierilor libere. Așa că am legat tot ce mi-am amintit despre copilărie de la Freud cu primii ani de viață ai lui Schopenhauer.

Își iubește o mamă necondiționat copilul?

Mărturisesc. Asta mi-a fost credința. Contrariul aceste credințe l-am acceptat doar sub incidența bolii. Unii dintre noi pierdem la genetică. Nepierzătorii însă își iubesc copiii.

Viața conține toate scenariile posibile. Ficțiunea nu bate viața. Viața îți indică punerea în scenă a inimaginabilului. E greu să-ți imaginezi o mamă care-și respinge propriul copil. Johanna l-a respins Schopenhauer. Și Johanna l-a iubit pe Schopenhauer.

Cu prioritate, memoria mi-a vomitat replicile lui mamanu din copilărie. Semeni cu taică tu! De câte ori o necăjeam, își exprima clar această opinie. Vedea în mine apucăturile lui. Părinții mei nu s-au înțeles. Poate s-au iubit la început. Nu o să știu niciodată. Deja mă îndoiesc de motivele pentru care fiecare a intrat în căsnicie. Le-am ascultat poveștile, dar și-au pierdut puterea de convingere. Freud mi-a atras atenția asupra motivațiilor.

Oare e ușor să iubești un copil care reîntrupează însușirile de caracter ale unei persoane detestate? Da și nu. Nu și da. Argumente să susțină iubirea și lipsa iubirii găsim. Dovezi de iubire și dovezi pentru lipsa iubirii sunt livrare de viață.

Nu e vorba despre a crede, ci despre capacitatea de a accepta.

Pot să accept că iubirea cea mai pură e dictată de sentimentele mamei pentru tată? Puteți să acceptați și să nu judecați?

Asta se întâmplă când citești. Începi să scormonești. Cărțile demarează procesul de autocunoaștere. Citiți. Purtați cărți. Descoperiți-vă eul interior.

LONDRA LA PAS: ÎNTRE FISH AND CHIPS, FREUD ȘI 35.000 DE PAȘI PE ZI

De 16 sept., 2025 0 Călătorii No tags 0

Zborul a fost la ora 6 dimineața. Un astfel de zbor îmi fragmentează somnul. M-am trezit din oră în oră. La ora 4 am aruncat pătura de pe mine. Mi-am periat dinții. Am adăugat crema și spf-ul. Înainte să revin în dormitor pentru a mă îmbrăca, am trezit-o ușor pe Mara. E timpul!

În 11 septembrie, o dată asociată cu bombele, arabii și americanii, Mara și cu mine am zburat spre Londra. Dimineața devreme am pornit la drum, dimineața devreme am sosit. Anglia este cu două ore în urma noastră și cu prea mulți ani de civilizație înaintea tuturor.

Cu aventura ne-am însoțit din aeroport, bilete, tren, metrou, taxi și șoferi de taxi, aș putea scoate o saga din asta. O să încep povestea celor trei zile petrecute în Londra cu micul dejun. Ne-am desfătat în Covent Garden cu un mic dejun copios, apoi ne-am pierdut printre tarabe. Piața unui oraș înseamnă întotdeauna un bun început.

Am suspinat în față la Royal Opera House. Mara își dorește nespus să ajungem la Spărgătorul de nuci. Dacă prindem bilete, atunci o să ne bucurăm de îndelete de întreaga experiență. Din Covent Garden am luat-o la pas. Londra la pas ne-a fost impusă și de greva de la metrou. Ne-am îndreptat spre malul Tamisei, iar de acolo, dreapta pentru Big Ben și stânga pentru Tate Modern. Seara la culcare am verificat telefonul: 35 de mii de pași. Pașii pot fi înțeleși în picături de ploaie, strângeri de mână, lucrări ale lui Dali, Dorothea Tanning, Mark Rothko și alții.

A doua zi am înlocuit muzeul Freud cu British Museum. Greva ne-a dictat programul. La British Museum am simțit măreția Angliei. Într-adevăr, totul e great la Anglia, de la muzee la taxa orașului, de la străzi la porția de fish and chips, de la cultură la costul cursei hotel-aeroport. Great! Great! Great!

Pe străzile aglomerate, civilizațiile lumii te împresoară. Opiniile și observațiile se contopesc. Ce credeți despre arabi? Ce observați la arabi? De aici am pornit o discuție cu Mara despre rasism. Generațiile tinere se reped să-ți corecteze derapajele. Tocmai îmi exprimasem o opinie legată de comportamentul arabilor. La masa vecină unde am servit prânzul, un bărbat și două femei, arabi, serveau de asemenea prânzul. O femei lua la un interval un cartof și-l introducea sub burka. Din nou am reluat cu Mara discuția despre persoană și comportament. I-am subliniat că detest comportamentul arabilor needucați. Cu un șofer de autobuz, arab și el, ne-am simpatizat reciproc și am conversat amiabil.

Despre British Museum e dificil să realizezi o descriere. Poți cuprinde lumea întreagă într-o frază? Nu vă lăsați păcăliți. Se numește British Museum, dar el este un muzeu al lumii întregi. Nu-l ratați pentru nimic dacă ajungeți la Londra.

La muzeul Freud, ajunsă pentru a treia oară, mi-am exersat calitățile de ghid. I-am povestit Marei despre familia Freud. Am descoperit o cameră replică a cabinetului și am invitat-o pe Mara să se așeze pe scaun. Eu m-am întins pe canapea. Întreabă-mă orice, ceva personal. Care e cel mai mare vis al tău? Să public un best-seller. Și de ce nu scrii? Poate din lipsă de talent. M-am ridicat îndurerată. E dureros să spui cu voce tare sau, în cazul meu, să recunoști o incapacitate.

Am plecat la braț spre metrou. Metroul a fost o altă experiență pentru Mara. I-am explicat culorile, capele de linii, stațiile, iar până sâmbătă seară deja se descurca admirabil.

Am petrecut trei zile pline și semnificative la Londra. Simt că am revenit schimbată, dar nu știu încă în ce fel. Călătoriți cu copiii voștri. Nu vă fie frică să-i expuneți multiculturalității. S-ar putea să constituie singura soluție în fața urii. Vremea omului alb a apus. Nu vă amăgiți. Nu suntem martorii apusului. Nu. Suntem martorii ridicării. Se ridică omul nou cu sau fără noi.

Îmbrățișați viitorul. Bucurați-vă de prezent. Fiți acum. Iubiți și detașați-vă de ură.

BOTOXUL ȘTERGE. RIDURILE SCRIU

De 7 sept., 2025 0 Poarta Riduri No tags 0

Dacul meu, mă alinta uneori mamanu când eram copil. Nu m-am gândit vreo secundă la un vechi locuitor al Daciei încruntat și fioros. Mi-era clară referința, fruntea brăzdată de un rid, lângă sprânceana stângă. Dar mamanu probabil se gândea la un chip încruntat și fioros. În timp, ridul s-a accentuat. În zilele de vară, cum lumina umple retina, ridul se confundă cu o dungă de culoare neagră. Poetic de-a dreptul, colorată de timp sau marcată de infinit.

Acest rid, dunga colorată de timp sau marcată de infinit, m-a transformat în țintă pentru reprezentanții industriei frumuseții. Oferte dintre cele mai atractive pentru a scăpa de poezie, de dunga colorată de timp sau marcată de infinit. Mezoterapie, peelinguri chimice, injecții cu botox, fillere cu acid hialuronic, IPL mi-au apărut în mesaje sau pe guri bine intenționate.

Până azi, acum când scriu, am rezistat. Mai mult, am adăugat proiectului #poartariduri o ședință foto cu Flavius Neamciuc dedicată muzelor și fiicelor sau fiilor. Pentru că fiicele și fiii sunt personajele principale ale poveștii scrise pe chipul nostru. Fiicele, fiii și timpul reprezintă autorii chipurilor mișcătoare.

Îngrijirea ține de respect. E important să ne respectăm. Îngrijirea excesivă ține de o rană supurantă. Ființa umană, în perioadele de dezvoltare, intră în conflict cu propria piele. Ne jenează. Nu ne mai ajunge. Ne irită. Devenim pacienții dermatologilor, clienții farmaciilor, adepții mentorilor spirituali. Rar alegem să intrăm într-o librărie sau să pășim într-o bibliotecă.

Un tratament împotriva urii de sine poate fi o carte. Aș propune o carte de istorie sau astronomie. Subiectele dezbătute în aceste cărți ne pun față în față cu insignifiantul. Războaiele, dictaturile, epurările, vârsta pământului, apariția formelor de viață, ridicarea în două picioare a omului reduc problemele considerate importante la un fir de nisip.

Pentru că îngrijirea excesivă nu înseamnă iubire de sine. Vă amăgiți. Botul aviar și frunțile ciment nu declară iubirea. Botul aviar și frunțile ciment mărturisesc că propria piele nu ne face să ne simțim în siguranță. Pericolul suntem chiar noi. E boala autoimună provocată de condițiile de viață și de educație.

Stă în puterea noastră să ne autoeducăm. Botoxul e calea ușoară, o fericire temporară. Noi trebuie să țintim mulțumirea sufletească. Starea de satisfacție ne permite să ne iubim imperfecțiunile, să sucim perspectiva, să căutăm alternative, să schimbăm condițiile de viață.

Firește, este calea grea, dar asta face și mai remarcabilă relația cu noi.

E extraordinar să fii frumoasă, dar e deasupra lumii reale să fii frumoasă, mulțumită, rafinată, zâmbitoare.

Ridurile povestesc. Care e povestea ta, tu care citești aici?

Foto: Flavius Neamciuc

ÎNTRE DOUĂ MALURI, ÎNTRE DOUĂ MARE

De 4 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele, Uncategorized No tags 0

Să fii copil. Să ai copil.
Să fii copil. Să te maturizezi. Să faci un copil.
Să fii copil. Să rămâi imatur. Să faci un copil.
Pentru că maturitatea ca dezvoltare intelectuală nu este cerință obligatorie, mulți dintre noi, mă includ, facem copii simțindu-ne copii. Deseori m-am simțit copil cu copil.

Mara, fiica mea, a împlinit 15 ani anul acesta. Vedeți dilema? Cum pot să continui să copilăresc când dedublarea mă năucește?! Cum poate Mara să probeze o rochie când eu mă admir în oglindă în rochia mea neagră cu bretele spaghetti? Cum poate Mara să aibă bal când eu îmi pun fusta și bluza înflorată ca să particip la balul clasei a VIII-a la Voineasa? Cum poate Mara să aibă 15 ani când eu am 15 ani?!

Eu am 15 ani, dar merg pe 43. Am intrat într-un proces de maturizare forțat. Nu mai contează ce vreau. În acest punct se acoperă femeile de ridicol. Nu-și acceptă vârsta. Mărturisesc că nici eu. Pe dracu am 42 de ani! Am prietene care încă nu au copii. Am prietene care abia au născut. Am prietene cu copii la grădiniță. Am și eu un Mateiu la Grădinița Montessori. Ce-i drept, am prietene cu copii la facultate.

Nu știu exact ce simt. Copii de toate vârstele au venit pe lume din pântecele unor femei de vârsta mea. Mi-a atras atenția și cum anume ne-am crescut copiii. Pentru mine, dintr-o scrupulozitate cu o sursă incertă, a contat ca Mara să aibă limbă maternă. Probabil pentru că mama una este, iar mama se suprapune și se confundă cu limba maternă. Alți prieteni și-au crescut copiii renunțând la limba maternă. Mă refer la cei care s-au mutat în alte țări. I-am dezaprobat. Mi-am schimbat părerea.

În continuare apreciez și respect limba română. Doar că eu mi-am crescut copiii în România, la Timișoara. Cei care s-au stabilit în altă țară, și-au găsit un loc de muncă și și-au dus copiii în școlile țării adoptive s-au îndepărtat de împrejurările mele. M-am întrebat sincer de ce să insiste părinții cu neamul, de ce să împovăreze copiii? Pentru că e o povară. Un copil născut în altă țară decât cea a părintelui său, care merge la școală și crește în comunitate, de ce i se mai cere să iubească o bucată de pământ nesemnificativă sufletește? Este corect față de statul care te-a adoptat, hrănit, crescut și educat? Și dacă vreodată cele două țări intră în conflict, cui anume îi datorează copilul loialitatea?

Aici stau în cumpănă. Cuget și nu pot să trag nici o concluzie. Mi-e milă de sufletul copiilor. Mi-e milă de sufletul părinților. Dar e vorba de alegere. Cu toții le facem, dar nu reușim să ne împăcăm cu ele. Se naște tragedia. Tragedia de a te împărți între mama și tata, între țara natală și țara adoptivă, între gândire și emoție.

Tind să cred că datoria noastră de părinți este să-i ferim pe copii de dilemele sufletești. Dragi români plecați din țară, acceptați-vă copiii italieni, spanioli, francezi, nemți, englezi. Viața lor e în altă parte. Povestiți-le despre copilăria voastră, dar nu-i atrageți în iubiri sfâșietoare.

Poate în acest fel o să conteze mai mult sufletul și mai puțin naționalitatea. Cât de greu vi se pare?

Foto: Flavius Neamciuc

CÂT NE MAI PLACE CELĂLALT?

De 3 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Port în mine niște doruri vitrege. Mi-e dor de zăpăceala îndrăgostelii. Mi-e dor de abdomenul plat. Mi-e dor de ușurătatea ființei. Mi-e dor de un a fi pe care știu sigur că nu l-aș mai practica. În acest moment al vieții sunt mulțumită. Nu m-aș reîntoarce la 20 de ani. Dar doruri am.

Petrec timp cu aceste doruri vitrege și nu le alung. Le transform în cugetări. Să luăm, de exemplu, îndrăgosteală. E tunetul tinereții. Nu știi când și unde te lovește. O recunoști cum recunoști fulgerul care anunță zgomotul puternic al descărcării electrice. Când iubești, te încarci de celălalt și te descarci de tine. Diferențele se estompează. Farmecul frumuseții acționează ca un drog. E frumoasă! E frumos! Suspine și dorințe. Că unul vorbește elevat, iar altul în argou provoacă râs. Că unul e matinal, iar altul pasăre de noapte stârnește o senzație de foame, foamea de celălalt. Că unul citește cărți, iar altul nu citește deloc duce la dezbateri. Că unul e credincios, iar altul ateu creează tăceri. Că unul votează, iar altul nu votează pregătește terenul pentru întrebări.

În acest punct ajungem cu toții și este de dorit să ajungem să ne chestionăm în legătură cu celălalt. Frumusețea atrage, dar nu păstrează. Nu păstrează și nu se păstrează. Cum reușim să conviețuim cu o persoană cu care nu avem puncte comune? Râd. Am auzit și eu că opusele se atrag. Se atrag, dar nu rezistă împreună.

Imaginați-vă o sâmbătă dimineața. Unul se trezește la 7, altul la 14. Unul iese la plimbare, altul aprinde televizorul. Unul caută activități pentru seară, altul deschide a patra bere. Unul se pregătește de somn, altul iese în club. Programul sucit într-o relație însingurează. Izolarea de persoana iubită schimbă gustul vieții, iar viața e un mixt de condimente. Să iubești nu e suficient. E necesar să-ți placă celălalt. Evaluați-vă comportamentele. Cât vă place?

Unii dintre noi au încetat să se placă, dar obișnuința îi ține laolaltă. În acest punct nu mai e nimic de făcut sau e de făcut totul. Ține de educație, valori, respectul de sine. Mai mult, ține de fidelitate. Cât de fidelă rămâne o persoane propriei conștiințe?

Încercați să răspundeți.

Foto: Flavius Neamciuc

SOMN, POEZIE ȘI O MÂNĂ ÎNTINSĂ – CONFESIUNEA UNEI MAME OBOSITE

De 1 sept., 2025 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

A fost prima zi de grădi a lui Mateiu. A trecut într-o clipită. Eu am clipit cât a stat la Montessori. S-ar putea ca timpul să-l fi simțit diferit noi doi, dar ne-am reunit cu drag și mai liniștiți.

Revenită acasă, mi-am luat ceaiul și m-am așezat cu cartea de poezie a Sylviei Plath pe fotoliu. Morning song, prima poezie a volumului Ariel și alte poeme, mi-a trezit sentimentele adormite. One cry, and I stumble from bed, cow-heavy and floral. Greoaia ca o vacă m-am simțit în ultimul timp. Ușor de înțeles, greu de acceptat. Să fiu atentă și grijulie la nevoile mele se întâmplă abia după ce dau atenție și îngrijesc minunile pe care mă străduiesc să le cresc cu respect.

Azi m-am reîntors la mine cu ceai cald, poezie, un masaj facial, cafea și prânz cu Mara și o prietenă. M-am reîntors la mine cu un subiect la care rumeg ca o vacă grea. Se vorbește mult, dar nu neapărat corect, despre timpul dedicat ție ca persoană. Mame cu timp pentru ele, tați cu timp pentru ei, fetele cu timp pentru ele, băieții cu timp pentru ei.

Când povestesc mamele despre timp pentru ele menționează mersul la manichiură, la salon, la sală, la cafea. Oboseala de a crește un copil le pune în mișcare, dar toate aceste activități nu înseamnă că și-au acordat timp. Nu. Manichiura, tunsoarea, mișcarea și cafeaua țin de îngrijire. Îmi fac manichiura de 20 de ani constant. În cele două ore cât lipsesc de lângă copil nu mă relaxez. Plănuiesc ce urmează să fac după ce revin lângă copil. Ajung în fugă la manichiură, fug de la manichiură. Hăituită mă simt, așa exprim în intimitatea oferită de prietene apropiate.

Timp pentru o mamă înseamnă în primul rând somn. Să doarmă. Să doarmă. Să doarmă.
Să doarmă în pijamale plușate, în mătase sau dantelă, goală sau într-un tricou bărbătesc. Să doarmă neîntrerupt. Să se trezească și să-și savureze ceaiul fără întreruperi. Să citească o poezie. Love set you going like a fat gold watch (Sylvia Plath, Morning song). Să privească pe geam. Să admire o pânză de păianjen. Să realizeze o introspecție. Ce a visat? Să analizeze. Să se privească cu blândețe în oglindă. Să decidă să se iubească. Să se elibereze de constrângeri. Să-și evalueze obligativitățile. Lista continuă. Vă rog să adăugați.

Sunt tristă. Cât am scrutat în mine, mi-am plâns puțin de milă. Hai, hai, capul sus!, m-am încurajat.
Stitches to show something’s missing? No, no? Then
How can we give you e thing?
Stop crying.
Open your hand.
Empty? Empty. Here is a hand. (Sylvia Plath, The applicant)

O mână. Am nevoie de o mână întinsă.

Foto: Cristina Siminiceanu